luni, 26 decembrie 2016

Prima Brumăreasă

                                                           (Foto: Ratushnyak Vitaliy)

   
 Îmi aduc aminte că era o iarnă grea în care timpul de poveste și adăpostirea îndruma omul spre a-și căuta mai mult în trecut. Eram la bordeiul Zafirei, care nu mai era de mulți ani loc de popas între sate. Se zicea că oamenii se temeau de ea că avea știință de un timp care străjuia în afara omului, din care ea pocea sau binecuvânta rodul pământului și mana vitelor. Cum drumul meu mai avea să continue și seara îmi ședea în spinare, aveam credința ca teama sătenilor se poate să le aparțină numai lor. Auzisem că și alți călători au poposit la babă și de la ei numai vești bune s-au răspândit. Așa că am înaintat spre bordeiul întunecos și cojit unde am găsit-o pe baba Zafira pregătind o cină sărăcăcioasă și ne-am prins povestind despre sătenii ce ocoleau popasul de atâta vreme. Deși era zbârcită și gărbovită, avea graiul și privirea tânără, parcă mult prea tânără, și de aici bănuiam că se trage teama altora. Primea și se grijea de fiecare om la fel, așa cum au povestit și alții, cu vorbă bună și voiciune.
    Vremea se apropia de miezul nopții, iar căldura focului înnăbușea încăperea și prin pereții subțiri de lemn se auzea lătratul astupat al câinilor din depărtare. Zafira se așezase cu spatele înspre mine pe un pat ce părea a fi făcut dintr-un morman mărunțit de paie îmbrăcat într-o pătură descusută. Pe măsură ce își despletea părul alb, dușumeaua trosni de la căldură și acela a fost primul glas după o tăcere lungă ce avea să fie urmată. Își dăduse părul despletit de pe gât la o parte și cu degetele stafidite pipăi acolo unde se vedeau cel mai bine oscioarele și zise "pe aici intră făromul de se cuibărește adânc ca și cum și-ar pierde urma". Apoi se întoarse cu o palmă peste ochi, "și din întunecimea asta câtă o vezi cu ochii vine el", după care ochii obosiți și alburii îi încremeniseră. Privea în jos spre dușumea, fără ca vreunul din noi să mai întrebe sau să răspundă ceva. Se mai auzea doar sfârâitul scurt al lemnelor de pe foc înainte să se răcească și odorul încăperii, parcă un amestec de piper și de lemn îmbibat în parfum de roiniță, acestea mă țineau aproape de un gând ce nu-l puteam desluși.
    "Așa v-ați dat voi la o parte", întrerupse liniștea vocea suflată și îngândurată a Zafirei. "Așa v-ați dat voi la o parte de la o singurătate ca asta, în veci tot așa ați fugit de ea. Da să știi că singurătatea asta ce-o semănă iarna, din asta ne tragem, că acolo am găsit și eu și tu un băț de dragoste. Atunci când prima Brumăreasă a umblat pământul, da pe unde umbla numai pustiul știa să-l așeze. Și așa a țesut ea toate ierburile ca din promoroacă, a lăsat pâraiele cum au rămas unii șerpi cu dragoste pentru pietre, iar peste pământ a presărat miezi din moalele cerului. Până și Soarele a rămas la pândă văzând că nu poate încălzi o învăluire ca aceea." Zafira mă privise în ochi și se ridicase brusc să pună pe foc de parcă era o slujbașă a propriei istorisiri. În timp ce alegea încet bucățile zise: "Nu te teme că n-am prins noi frig năprasnic cum a urmat atunci. Văzând că nimenea și nimic nu putea sălășlui după semănarea ei, Brumăreasa a suflat și mai tare peste pământ, până când tot ce era pământesc s-a prefăcut în jăratec rece, de au crezut celelalte anotimpuri că numai blestem putea să fie." După întețirea focului, bătrâna se ridică de la gura cuptorului să-și tragă sufletul, apropiindu-se de patul veștejit. "Și ce să vezi apoi?" continuă ea așezându-se. "În acele zile de frig năprasnic, un vânt călduț înmuiase marginile pădurilor și din moalele pământului s-a strâns o boare de vaier de la atâta îngheț la un ram de sânger. Și boarea rugară pe sânger să se împreune că așa or putea umbla pământul și s-o blânzească pe Brumăreasă. Numai că nu era de ajuns. Numai sângerul învăluit de boare nu putea să caute Soarele, vraja pâraielor nu putea fi ruptă orișicum și mai ales nu era glas ce să răzbată liniștea albiciunii. Auzind despre acestea, de dincolo de cer și pământ, nu se știe cum, venise făromul de s-a înfrățit cu sângerul și vaierul să umble pământul întocmai ca Brumăreasa. Și ce să vezi apoi? Pâraiele au lăsat din apa lor, lemnul se luminase în foc, omătul des a lăsat pasul și cărarea să-l străbată, iar Soarele de nu mai pândea mult timp, cunoscură stele mari ca el cu care omul își căută în cele trăite, unde desfăcu gâlceavă și se întoarse cu poveste. Și de vrajă ca asta nu se mai auzi în lume! Brumăreasa află de făcătura omului că biruie ce a semănat și fugise dincolo de lumea asta lăsând Soarele să topească ce-a crescut în urma ei. De atunci, în fiecare an se întoarce câte o soră de-a Brumăresei să pună odihnă peste pamânt. Fiecare Iarnă vine să caute glasul omului ascuns și neascuns să-l găsească de-i viu câtă vreme păzește lumea.
    Da nu uita că vaierul pâmântului încă-i frate cu făromul. Și unii au tocmit din vaier iarnă și din iarnă vaier. Nu tot omul a căutat în traiul ce i se învechește în iarnă, așa a rămas și fără glas și fără poveste, căutând gâlceava în pustiile în care se preface. Așa v-ați dat voi la o parte de la o singărate ca asta, în veci tot așa..."
    Mă cuprinsese atunci o oboseală de parcă auzisem cum cuvintele Zafirei se repetă. Însă vorba ei suflată îmi păruse a fi doar respirația mai grea pe care o auzisem într-un moment de trezire pentru a pune câteva lemne în cuptor. În întunericul bordeiului pătrunse doar lumina crăpată a zorilor când ușa de lemn juca în bătaia puternică a vântului. Frigul înțepător ce pătrunse atunci mă făcuse să mă gândesc la drumul greu ce mai urmează, dar mai ales mă năpădi un gând ce nu putea fi deslușit. Și-mi ziceam printre troienele gândurilor "mai multă e iarna asta decât omul."