Foto: Anca Mitroi
S-au retras rîurile de altădată în
care ne fierbeau nodurile vieții. Albia aceasta fluidă, albastră, e singura
care mai curge, sensul ce-l vom urma.
Îmi sunt reci degetele, aici nu a
mai ajuns roșul, nu mi-a mai putut pătrunde întunecarea. Au rămas niște
firicele de-un albastru pal și nu mai pot să apuc, nu mai pot să dau la o
parte, sunt prea reci, căldura e o dezordine pentru palmele astea. E ca și când
viespea își descalecă dungile și zboară spre un galben răposat care nu a mai
întâlnit vreodată alte zumzete. E ca și când cheile își pierd dinții și stau cu
capul băgat în acea încercare de a descuia nimicul, rămân acolo să pipăie cu
gingiile lor sure strâmtoarea trecerii.
E ca și când șerpii se
descotorosesc de venin și îl depun în veșnicie, iar ei devin mai răi fără
putere. Unii i-au zis veninului „vinul astrelor”, căci a fost cules din
voluptatea îmbunării și beția ce-i urmează e o altă carne, carnea contemplării,
nu o simți pe tine, dar poți șterge toate depărtările cu ea.
Înainte să am înțelegerile vinete
am fost să-l caut pe singurul om care mângâie pământul. El poate să apară în
sezonul când dorințele se arată ca fecioare cărunte, atunci când omul le
primește cu tăgadă și le discută mereu moartea de frica bătrâneții lor. Avea o
mână mai lungă decât corpul pe care o trăgea după el aproape descărnată, fără
încetare, prin pădurile și deșerturile lumii. Zicea că durerea, înainte, era
singura plăcere dacă știai cum să o mânuiești și el a prins acele vremuri.
Ochii lui erau două scobituri adânci, zicea că pe cel din stânga îl cheamă „nimeni”
și pe celălalt „niciodată”, erau numiți după câte a văzut umblând prin lume,
pentru că nu a întâlnit pe nimeni niciodată care să nu-i sape văzul.
Își târa menirea pe ridurile și
netezimile pământului zdrobind-o prin mângâierea ce o trasa, numai așa putea să
împartă și să culeagă dragostea. Mi-a zis că albastrul venelor mâinilor mele se
întețesc de nori care nu vor pleca și cu astfel de ceruri voi putea doar să
sugrum, crezând că fac loc câtorva raze ce îmi vor dospi dreptatea, iar
mângâierea mea va fi una sihastră și va cunoaște doar secerișul. Apoi, cu o
voioșie aproape fermă, îmi zicea că toți au ceața presărată cu faruri unde
ajung să-și golească lucrurile pe care le-au adunat în grabă, pe nevăzute și nu
le-au agățat vreun rost sau vreo atenție. Am înțeles că la primul far la care
voi ajunge va trebui să-mi golesc buzunarele de la coaste și de unde mai simt
că mă înțeapă, să le așez pe jos și să le măsor umbrele până când se unesc cu
umbra mea, ca să văd cum din amestecul lor se vor arăta turme singuratice
care...
Apoi m-am trezit. Îmi sunt reci mâinile și acum. Cei doi își lărgesc
zâmbetele când găsesc un punct comun în visul lor și când nu-și amintesc de
vreun far, fiecare găsește somnul celuilalt ca fiind cel rău.
Apoi m-am trezit. Mâinile mele au ramuri reci, își vor găsi ele iarna,
cei înveliți vor trece pe lângă ele, cei dezveliți care cunosc frigul le vor
vedea mugurii. Mai târziu fructele lor vor fi de-un doliu alb, alb, alb...
Apoi m-am trezit. Răceala cuielor se poate bate separat, știai? În orice
lemn. Ca și în tăcerea mea. Tăcerea mea e doar până mă mut în celălalt somn.
Așteaptă-mă, vom vorbi din nou.
