Uită-te calm în negrul acesta, în pata aceasta. Nu vei ști vreodată cât e de rahitic sau bulimic. Nu îi vei putea discuta vreodată volumele. Să nu te gândești nicidecum că are legătură cu lipsa luminii, cu lipsa culorilor, cu mirosul de ars sau cu siguranța celui mai reușit ascunziș. Nu își declară niciodată atât de ușor simptomul, negrul acesta seamănă mai mult cu decizia privirii de a părăsi definitiv mintea și cu praful granițelor făcute țăndări în acele momente, cu schimburile și îndoielile dintre ele. E trivialitatea pupilei de a deveni una cu orice întindere și cu orice personaj, iar mai târziu devine implicit ușa cea mai trântită în forfota aceea. Cred că e cea mai corectă impresie zicânduți-o așa neșifonat, fără să mai ating nimic. Închipuie-ți că puterea ta o reprezintă o paletă a iscoadelor pe care o aplici propriei tale croieli, iar știrea descusăturilor o ierți zicându-ți că face parte din costum.
Dacă ar fi să mă
întorc acolo unde am și atins și am crezut în funcție de ceea ce ating, atunci
în timpul acelei călătorii nu am putut să îmi explic decât că dârele de sânge
ale altuia îți pot fi lăsate moștenire. Între ele apar așa niște fiorduri la
care mă uitam cu vină la câtă splendoare se poate irosi așa. E singurul lucru
ce rămâne, de acolo dezvolți tu harta. Oricum, privind pata cum era atunci am
întâlnit o reflexie leneșă care le adună pe toate la odihnă, iar întunecimea
asta m-a rezumat, nu putea să facă nimic mai mult decât ce își oferea sieși.
Tot ce am întâlnit acolo au fost imaginațiile hibride ale altor imaginații. De
fapt știu că negreala aceea era un condens, apoi o cascadă dezbătută cu
fervoare și câteodată în timpul uscăciunii apărea un nor undeva deasupra și
ploua pe săturate. Procesul se repeta, nu înțelegeam ce se întâmpla. Am dat cu
pumnii, cu încheieturile și cu răbdările într-un fel de perete. Credeam că
numai așa pot să-mi înalț steagul meritelor pentru ca totul să devină clar, ca
totul să aibă direcție și volum îmbrăcat în culori. Apoi mi-am luat încrederile
toate că aveau o greutate mai mare decât neîncrederile și le-am spart pe rând,
dar întunecimea nu primea impresii zugrăvite.
Iar apoi, vezi tu,
mi-am amintit inevitabil de ea și am luat și de acolo ca dintr-o ladă cu haine
nearanjate tot ce-am lăsat, binele meu ce îl ținea înfășurat ca să supraviețuim
și toți fiorii ei de lângă, așezați militărește. Naiv fiind, eu credeam că
toată negrelea aceea e o întâmplare diabolică și cerea sacrificii, vărsări sau
renunțări inumane, iar devastarea ei în acest sens oricum era simplă de când
s-a retras în sublimul crispării, în colțul acela sigur unde roade cu poftă
noul oscior găsit. Mereu culc faptele oamenilor în astfel de dinamisme ce
trezesc ronțăieli, pleoscăieli și alte murdării involuntare simțurilor. Foamea
ei era una comună, cu ea descărna să potolească și hămeseala și orice nocturnă
cu sclipiri mai curajoasă propusă ca să trăim o altfel de trecere. Cred ca e
îndrăgostită numai de idei schiloade.
Într-un târziu mi-am
dat seama că negrul ce-mi juca lumea nu era diabolic, nu avea nevoie de
asemenea cutezări ca să crape mai repede într-o nebuloasă. Într-o satiră cred
că aș fi încăput ca un soldățel care își înțelege călătoria inițiatică atât cât
îi permite cheița din spate. Am strâns apoi câteva cioburi în speranța că îmi
voi păstra măcar dorul sănătos. Am mai strâns ceva din fiorii ei, din binele
meu și cârpa cu ce îl ținea înfășurat. Îmi era scurtă limba de la atâta sadism,
nu știam dacă urma să pronunț convins înălțări sau lamentări.
Nu credeam că starea
mea de mână cu starea petei de negreală vor găsi sfârșitul, oricare ar fi fost
acela sau probabil starea mea trebuia sa îmbuneze starea petei, iar asta
înseamnă că tot timpul eu m-am ținut de mână. Și da, s-a luminat pâna la urmă.
Era ca și cum ridici degetul de pe o vânătaie, își schimbă culoarea și nu mai
doare. Era ca și cum ai îmbrăca sicriul celuilalt, numai așa începe să lucească
ceva în bezna aceea.
De departe, ea vede o piele fină peste toate cioburile astea
de rugăciuni. Ce sacră e. O aud cum mestecă vitralii.
