luni, 26 decembrie 2016

Prima Brumăreasă

                                                           (Foto: Ratushnyak Vitaliy)

   
 Îmi aduc aminte că era o iarnă grea în care timpul de poveste și adăpostirea îndruma omul spre a-și căuta mai mult în trecut. Eram la bordeiul Zafirei, care nu mai era de mulți ani loc de popas între sate. Se zicea că oamenii se temeau de ea că avea știință de un timp care străjuia în afara omului, din care ea pocea sau binecuvânta rodul pământului și mana vitelor. Cum drumul meu mai avea să continue și seara îmi ședea în spinare, aveam credința ca teama sătenilor se poate să le aparțină numai lor. Auzisem că și alți călători au poposit la babă și de la ei numai vești bune s-au răspândit. Așa că am înaintat spre bordeiul întunecos și cojit unde am găsit-o pe baba Zafira pregătind o cină sărăcăcioasă și ne-am prins povestind despre sătenii ce ocoleau popasul de atâta vreme. Deși era zbârcită și gărbovită, avea graiul și privirea tânără, parcă mult prea tânără, și de aici bănuiam că se trage teama altora. Primea și se grijea de fiecare om la fel, așa cum au povestit și alții, cu vorbă bună și voiciune.
    Vremea se apropia de miezul nopții, iar căldura focului înnăbușea încăperea și prin pereții subțiri de lemn se auzea lătratul astupat al câinilor din depărtare. Zafira se așezase cu spatele înspre mine pe un pat ce părea a fi făcut dintr-un morman mărunțit de paie îmbrăcat într-o pătură descusută. Pe măsură ce își despletea părul alb, dușumeaua trosni de la căldură și acela a fost primul glas după o tăcere lungă ce avea să fie urmată. Își dăduse părul despletit de pe gât la o parte și cu degetele stafidite pipăi acolo unde se vedeau cel mai bine oscioarele și zise "pe aici intră făromul de se cuibărește adânc ca și cum și-ar pierde urma". Apoi se întoarse cu o palmă peste ochi, "și din întunecimea asta câtă o vezi cu ochii vine el", după care ochii obosiți și alburii îi încremeniseră. Privea în jos spre dușumea, fără ca vreunul din noi să mai întrebe sau să răspundă ceva. Se mai auzea doar sfârâitul scurt al lemnelor de pe foc înainte să se răcească și odorul încăperii, parcă un amestec de piper și de lemn îmbibat în parfum de roiniță, acestea mă țineau aproape de un gând ce nu-l puteam desluși.
    "Așa v-ați dat voi la o parte", întrerupse liniștea vocea suflată și îngândurată a Zafirei. "Așa v-ați dat voi la o parte de la o singurătate ca asta, în veci tot așa ați fugit de ea. Da să știi că singurătatea asta ce-o semănă iarna, din asta ne tragem, că acolo am găsit și eu și tu un băț de dragoste. Atunci când prima Brumăreasă a umblat pământul, da pe unde umbla numai pustiul știa să-l așeze. Și așa a țesut ea toate ierburile ca din promoroacă, a lăsat pâraiele cum au rămas unii șerpi cu dragoste pentru pietre, iar peste pământ a presărat miezi din moalele cerului. Până și Soarele a rămas la pândă văzând că nu poate încălzi o învăluire ca aceea." Zafira mă privise în ochi și se ridicase brusc să pună pe foc de parcă era o slujbașă a propriei istorisiri. În timp ce alegea încet bucățile zise: "Nu te teme că n-am prins noi frig năprasnic cum a urmat atunci. Văzând că nimenea și nimic nu putea sălășlui după semănarea ei, Brumăreasa a suflat și mai tare peste pământ, până când tot ce era pământesc s-a prefăcut în jăratec rece, de au crezut celelalte anotimpuri că numai blestem putea să fie." După întețirea focului, bătrâna se ridică de la gura cuptorului să-și tragă sufletul, apropiindu-se de patul veștejit. "Și ce să vezi apoi?" continuă ea așezându-se. "În acele zile de frig năprasnic, un vânt călduț înmuiase marginile pădurilor și din moalele pământului s-a strâns o boare de vaier de la atâta îngheț la un ram de sânger. Și boarea rugară pe sânger să se împreune că așa or putea umbla pământul și s-o blânzească pe Brumăreasă. Numai că nu era de ajuns. Numai sângerul învăluit de boare nu putea să caute Soarele, vraja pâraielor nu putea fi ruptă orișicum și mai ales nu era glas ce să răzbată liniștea albiciunii. Auzind despre acestea, de dincolo de cer și pământ, nu se știe cum, venise făromul de s-a înfrățit cu sângerul și vaierul să umble pământul întocmai ca Brumăreasa. Și ce să vezi apoi? Pâraiele au lăsat din apa lor, lemnul se luminase în foc, omătul des a lăsat pasul și cărarea să-l străbată, iar Soarele de nu mai pândea mult timp, cunoscură stele mari ca el cu care omul își căută în cele trăite, unde desfăcu gâlceavă și se întoarse cu poveste. Și de vrajă ca asta nu se mai auzi în lume! Brumăreasa află de făcătura omului că biruie ce a semănat și fugise dincolo de lumea asta lăsând Soarele să topească ce-a crescut în urma ei. De atunci, în fiecare an se întoarce câte o soră de-a Brumăresei să pună odihnă peste pamânt. Fiecare Iarnă vine să caute glasul omului ascuns și neascuns să-l găsească de-i viu câtă vreme păzește lumea.
    Da nu uita că vaierul pâmântului încă-i frate cu făromul. Și unii au tocmit din vaier iarnă și din iarnă vaier. Nu tot omul a căutat în traiul ce i se învechește în iarnă, așa a rămas și fără glas și fără poveste, căutând gâlceava în pustiile în care se preface. Așa v-ați dat voi la o parte de la o singărate ca asta, în veci tot așa..."
    Mă cuprinsese atunci o oboseală de parcă auzisem cum cuvintele Zafirei se repetă. Însă vorba ei suflată îmi păruse a fi doar respirația mai grea pe care o auzisem într-un moment de trezire pentru a pune câteva lemne în cuptor. În întunericul bordeiului pătrunse doar lumina crăpată a zorilor când ușa de lemn juca în bătaia puternică a vântului. Frigul înțepător ce pătrunse atunci mă făcuse să mă gândesc la drumul greu ce mai urmează, dar mai ales mă năpădi un gând ce nu putea fi deslușit. Și-mi ziceam printre troienele gândurilor "mai multă e iarna asta decât omul."

duminică, 6 noiembrie 2016

Ca un gât întors

                                                         (Photo: ironlionesszion.deviantart)




lumea asta suavă
ce o trag după mine
sună ca un plug ce trece
printre cojile din care
am ieșit
și-n tăcerea ei
din toate gurile
se aude clătinându-se
viața ca un gât întors
în veșnica lui mânjire
de a fi răsucit
și-n tăcerea lui
stau într-un picior în așteptare
ca un schit în gârbovire
pe lângă care vei trece
și te voi vindeca primul
apoi unul pe altul
până vor scrie pe piatra noastră
aici odihnesc în domnul
două seringi unse cu lut.

vineri, 9 septembrie 2016

Spintecădorul

                                                          (Foto: Eldanis - deviantart.com)






câteodată
mă ajunge o vreme scurtă
în care ascut fum
până se arată
o gură roasă ibovnicească
și-un brâu larg cât un
apus de care știu toate nopțile
la care încep să-i număr
treptele întrupate
și întreb
ce mai faci spintecădorule?
am venit să iert iarba fiarelor
să-ți descuie cărări
ce duc spre tine
înapoi

miercuri, 22 iunie 2016

Aminte

                                                            (Foto: Francesco de Luca)




din care mări s-a copt
sângele acesta ce-mi
învolbură cuvântul și
fapta?
din el mi-am dorit
ca timpul să fi avut încă o minte
una ca a mea
să-mi facă urmele ce mă așteaptă
mai pe măsura mea
și să văd lumea
crescând pe-o ramură de răbdare

dar ce-am știut eu să fac
a fost să scot sfadă din
mâneca rece a focului
cu ea să mângâi carnea străvezie
a cumpenelor
și să pun inimii nimb de pânză
să o las ca pasăre scurtă
să alerge pe pământ

din ea îmi doresc să știu
din ce baltă sau mare
ți s-a copt sângele acesta lucind?
să pot și eu cu o vergea
să-l scrijelesc ca foșnete rotunde
în colbul fostei mele frunți
să-mi amintești
să pun și alte întrebări


vineri, 4 martie 2016

Tu însumi

                                                                     (Antonio Lee)



în ochiul ăsta al tău
adânc și atent
eu mă las mare
așa cum vrei tu să mă știi acum

buzele tale întrerupte aplecate
se întind repede ca două virgule
puse înaintea lucrurilor bune
și înaintea lucrurilor rele
iar eu am să scot câteodată
o frază ținută de mult timp
la căldură o suită de zvâcuri
de care vei zice că
ți-am decupat-o din piept când dormeai
întâmplare ce alungă îndoiala
pentru că tot ce e profund și se potrivește dă impresia
de legătură strămoșească
ce pulsează a siguranță și încredere
un fel de tu mă cunoști de când
îți eram cârjă
sau îmi imaginez cum zâmbeam amândoi
ca două bacterii în prima baltă
a lui dumnezeu
cu toate acestea eu știu
că dacă tu stai cu spatele la sfârșit
nu vezi începutul
și mai știu că dacă eu îți trec
drumul nu mă împiedic de două ori
ceea ce e tipic sexelor
de la un moment dat ne vom cunoaște
atât de bine încât ne vom recita
alfabetul de la coadă la cap
frumusețea va fi o plajă de făină
cu urme prin ea
va exista ca și cum nu va fi
că tot ce rezistă așa cum zic bătrânii
e steagul cu vorbele de duh
de care vom ține cu mâinile ruginite
și zâmbetul tău ca humusul din frunza tomnatică
și ce fac de fapt
e să îți strig numele la marginea a două lumi
uneori nu îmi răspund
uneori îmi scot o frază ținută de mult timp
la căldură
din singurătate nu faci tinctură în două săptămâni
apoi tac ca un cuptor ce-și trage iarna după el


joi, 14 ianuarie 2016

În trecere

                                                           (Painting: Angela Rockett)


v-am cunoscut 
ca fântâni
din unele mi-am săturat setea
în altele am aruncat o piatră
sătul
în joacă
să mă văd tulbure
altele îmi primeau
privirea numai ca pe o piatră
și-n ele eram veșnic
de nerecunoscut

dar să nu uitați
că-n plecările mele
setea o port cu mine
și prin ea vă revăd mereu