Îmi aduc aminte, în
dimineața aceea m-am trezit mai devreme decât s-ar fi așteptat. M-am dus în
bucătărie să fac cafeaua pentru amândoi ca mai apoi să înțeleg cum și cât să
simt în continuare. Bucătăria aceea îmi era mult mai străină decât altele. Avea
pereții galbeni, un galben mai pronunțat, cum nu se prea purta, credeam eu, iar
înstrăinarea se trăgea din faptul că
toate lucrurile galbene pe care le-am știut până atunci au trecut mult mai
repede, s-au șters și duceam lipsă de asocieri întotdeauna când venea vorba de
culoarea aceasta. Masa era simplă, neacoperită și cojită la colțuri, pe albul
ei se aflau alte zgârieturi, faptul că era mai afectată degaja o familiaritate.
În lucrurile afectate am putut mult mai ușor să-mi culc atenția, să-mi dau
seama de unde provin unele zgârieturi, cicatrici și pete.
M-am așezat la masă
cu spatele la fereastră să fiu mai atent la ce aveam de descusut și cu aburii
cafelei sub nas. Neașteptat, printre ei a intrat în bucătărie cu hotărâre, fără
urmă de oboseală, fară urmă de bucurie, s-a așezat pe celălalt scaun în fața
mea, și-a aprins o țigară și a tras primul fum pe care oricum nu l-a simțit.
S-a uitat numai în scrumieră ca și cum acolo ar fi trebuit să înceapă ziua.
Primul gând mi-a fost că nu-i pasă oricum, apoi că-i pasă, dar știe exact cum
să uite.
Era al treilea frum,
lent, văzând scrumul acela puțin adunat m-am gândit să scormonesc eu primul.
I-am zis că nu am văzut nimic. La fel, privirea ei în scrumieră și-un zâmbet
de-o știință minuțioasă îi încolțise buzele.
La al patrulea fum
m-am speriat cum nu știam când stinge țigara și voiam ca discursul meu să fie
în degrade la fel ca etapele țigării. Îmi era clar că și ea știa aceleași
lucruri comfortabile despre nuditate, despre piele, despre atingerile grăbite
care au sau nu vreo pronfuzime, despre momentele în care ne forțăm rușinile ca
a doua zi să ne spălăm ca două eprubete de tot experimentul și curiozitatea,
dar mai ales ea știa că lucrurile acestea nu se înalță mai mult decât alcovul
unde au fost crucificate și deplânse.
(Al cincilea fum.) “Tu înțelegi? Nu am văzut
nimic!” am început eu pe ton
mai grav. Și-a ridicat ochii, m-a privit, apoi și-a fixat atenția la cum se
bucla fumul .
“Și tot nu am văzut nimic.” I-am zis cu glas potrivit. “Nu aia
e pudoarea ce ne-am consumat-o, e mai mult aceea care ține socoteala
încercărilor tale, pe care numai tu le știi, de câte ori ai alunecat și ai
încercat iar, toate încercările tale, filmul acesta de care ți-ar fi rușine
dacă ar fi derulat față de altcineva. Pudoarea aceea pe care ai lega-o de o
alta într-un târziu, când își găsește și-o vindecare, nu doar aceeași emoție
sațioasă continuă și chinuitoare.
(Al șaselea fum.)
Atunci când nu mai încapi în idei vechi și crești, când te înghesui în tine și
știi că ai să ieși în siguranță. Și de siguranța asta vei lega tot ce vei vedea
în jur, însă nu-ți știe nimeni creșterea, când se naște ea și cum încărunțește.
Sau clipele acelea de singurătate când te urmăresc propriile-ți confesiuni și
când nu o fac, îți ceri tu singurătatea. Toate acestea!
(Al șaptelea fum.)
Dacă ți-ar primi cineva singurătatea însărcinată, de aici ar începe goliciunea
ta. Ar începe cu curajul de-a da în alte mâini de încredere cheile ușilor tale
închise asupra cărora ți-a fost frică să revii și aflii într-un târziu că
fricile primesc de mai multe ori aceeași călători. Momentul acela e goliciunea,
când te pândește cineva că-ți iei fricile la pas și tu știi de pândă, știi și
de pudoarea care te va copleși, dar acesta e legământul acela...de care atârni,
înțelegi? Acesta e nudul, tot ce stă înaintea ta și eu nu cunosc, tot ce stă
după, unde probabil aș face horă cu ideile tale pe preșul pudorii și
melancoliilor tale.
(Al optulea fum.)
Corpul tău e acela pe care îl mistuie dorințele, peste el e trasă toată pielea.
Și crezi că dacă te uiți așa mai căprui la mine eu știu ceva? Ochii ăștia ai
tăi sunt obosiți, eu nu știu mai multe decât vezi tu prin pâlniile zilelor de
mâine, de cum îți muști buza pentru asta, de cum...
(Stinge țigara.)
Acolo m-am oprit. Îmi aduc aminte că s-a jucat cu scrumul fără să zică nimic,
parcă acolo își concepea cuvintele și încet, aproape șoptit a zis “De abia acum
parcă mi-ai forțat hainele. Mi-ai numărat fumurile, nu? Ce zici de asta?” A aprins altă țigară.
Trebuia să continuăm.
Între timp mă uitam
la galbenul acela, galben prea strident, credeam eu și de acolo nu mai știu...
