Viciile virgulei

  Își scoate buzele, le aruncă pe masă și zice: ridică-le pânzele, continuă, mai zi și tu ceva. Fă-le să știe de valuri, retrage-te, despică.

  Într-o zi am stat la streșina unui duh să aud cum ies în zarvă toate cele de care s-a ferit. Mai târziu am aflat că sunt unele ploi care nu spală ci doar lingușesc adâncimile mărilor și lasă duhul tăcând în unduire ca într-un balet de algă.

Își scoate buzele, le aruncă pe masă și zice: ridică-le pânzele, continuă, mai zi și tu ceva. Fă-le să știe de valuri, retrage-te, despică.

  Aș vrea să rămân într-o zi, să mă încui în ea. Dintr-o parte să o împingă trecutul, iar din cealaltă să o tragă tot ce ar urma. Aș vrea să rămân acolo o vreme, să nu treacă nimic, să nu urmeze nimic, acea zi în care mă încui să fie anul, viața. Aș vrea să îngenunchez acolo pe-o virgulă și să privesc spre orice se poate înșirui.

  Își scoate buzele, le aruncă pe masă și zice: ridică-le pânzele, continuă, mai zi și tu ceva. Fă-le să știe de valuri, retrage-te, despică.

  Am să înrămez tot, tot ce se poate agăța pe julituri. Am să-mi înrămez până și colții care m-au ajutat în toate voirile mele. Am să înrămez și nevrutele, făpturile acelea stranii în fața cărora nu mai ești vânător și-n care nu poți să mai înfigi nimic. Poți doar să-ți întinzi voirea lângă ele ca să treacă.

  Își scoate buzele, le aruncă pe masă și zice: ridică-le pânzele, continuă, mai zi și tu ceva. Fă-le să știe de valuri, retrage-te, despică.

  Știai că setea nu poartă niciodată o cană în buzunar? Ei, dar oricum știi spre ce se îndreaptă. Așa e cu toate. Le-aș pune un capăt la mijloc de drum, dar să fie acela sfârșitul. Știi cum? Voi fi călare pe nada memoriei, e un fel de virgulă ispititoare, iar după ea vor sta toate amintirile neatinse. Voi fi pauza aceea o vreme, din acea ruptură voi alunga tot ce ar veni să se depună ca mărgea.

  Își scoate buzele, le aruncă pe masă și zice: ridică-le pânzele, continuă, mai zi și tu ceva. Fă-le să știe de valuri, retrage-te, despică.

  N-am vrut eu luciul ăsta strâmb. M-am împiedicat doar de el, mi-am ridicat privirea și-am văzut o noimă dezvelită, m-am întins lângă ea și-am strâns-o în brațe. Trăirea am uitat-o în cuptor, a fost mult fum, atunci am strâns și mai tare noima în brațe, eram doar noi două. Știu că era o virgulă plină în noaptea aia. Nesomnul, strânsoarea și evlavia prostească m-au ținut ca pe-un stîrv să-mi dau înapoi tot ce mi-am luat cândva.

  Își ia buzele de pe masă, le joacă printre unghiile lungi, le potrivește și tace. Prin șănțulețele lor curge noroi și voluptatea încremenită ce o văd, arată ca un mormânt întors pe dos unde cuvintele nu mai au corp.

  Îmi smulg buzele, le arunc pe masă, mă uit nemișcat la ea și îi zic: fă-le ca pe ale tale.

  După asta a început să zâmbească.

 

Luna lui Umbrar

 (foto: dukezepar)

  A venit după ce s-a năpustit deja frigul. Se zice că moașa frigului de dincolo apare mereu iarna, după prima zăpadă când ponoasele se țin scai și de alte nedumeriri mai blânde. Știu că iarna aceea am auzit-o de când urca pe la poale, atunci vântul bătea numai dintr-o parte până în amiază. A ajuns despletită, cu pielea subțire și căzută de rugile din timpul anului pentru o iarnă bogată ca să poată să ajungă la fiecare casă unde au bătut sorții grăbiți.

Avea o haină largă, sură și cu dâre de purpură ca și drumul soarelui iernatic când ocolește nopțile. Așezându-se, a acoperit cu ea un butuc și a început să-mi spună de o iarnă numai a omului:

 „Se apropie luna lui Umbrar. E a treisprezecea lună din an, numai o dată. Atunci îl paște pe om un frig pe care nu l-a mai simțit vreodată, îi dârdâie auzul, iar privirea va da târcoale tuturor nălucilor cu care s-a mai întâlnit. Să nu te culci în brațele spaimei. După aceea daruri ochioase te vor aștepta, de care nu ai să te bucuri, dar nici nu te vor întrista. Prima oară ai să-l vezi pe calul lui Umbrar, e cel mai mare și mai încet dintre cai. Străbate crestele și câmpiile tot anul, atunci omul îl află prin vântul aprig și usturător. E plămădit din pulpele văilor, din pietrele lor ce stau legate cu clei de brad. Îl vei încăleca și vei porni la un drum așa cum răbdarea ta nu ar fi poftit vreodată. Ține minte că în luna lui Umbrar timpul are și el un răgaz și se întoarce acolo unde îi e locul, răbdarea face sărbătoare la pașii melcului și cumpătul e sătul și lângă vale seacă. Cu cât vei înainta în frigul năprasnic al lunii, vei vedea cum fulgii albi ai lui Decembrie sunt doar funingine în Umbrar căci așa va arăta sfârșitul istovirilor tale de care nu te vei bucura, dar nici nu te va întrista. Vei vedea apoi focul frigului care e limba gliei de pretutindeni, acela nici nu încălzește, nici nu luminează. Lângă el vei întâlni un moșneag care e mai bătrân decât necazul omului și are inima de potcoavă ce bate dogit ca de început și de sfârșit de drum în același timp. Acolo vei descăleca și-ți va lua în primire ce au mai moștenit iscusințele tale și va brăzda lumină peste cețurile care te-au vremuit. Tâlcul e singura lui bucurie, bucurie pe care o vei vedea din nou, cu aceasta ține el brazii verzi iarna și aruncă plămadă peste primăveri, iar din hazul lui se cos cu departări fundurile veacurilor. Apoi te va îndruma spre un coborâș și cu cât te vei depărta de bătaia potcoavei, te vei apropia de muma celor douăsprezece luni. Ea va purta o salbă din inimi bătute, dintre care vei alege una pe care să o îmbunezi mai târziu. Pe măsură ce vei înainta, vei uita totul căci crezările tale nu se împacă cu veșnicia și multe vor urma sa te bucure, dar multe te vor și întrista.

 La sfârșitul lui Umbrar te vei scutura de cenușă și întunecime, o scurtă dogoare îți va face falca mică să scâncească la fel ca roțile sorții când intră în viața deasă. Vei fi din nou iasca zilelor și a timpului. Vei vedea verdele crud al altora și pe umerii tăi vei simți mâini care trasează, mâini care vor rămâne acolo și mâini care te vor smuci. Doar atingerea lor o vei putea duce mai departe, oasele vor rămâne.

 Să-ți păstrezi o liniște cum fac mările în sânul lor și lasă-ți zgomotele numai la țărm precum fac ele. Ține minte focul lui Umbrar, nu are nevoie de vreascuri ca să ardă.”

  Și brusc a rămas butucul gol și dispăru în salturi de codobatură târzie.