joi, 15 octombrie 2015

Lună în seceră

                                                             (Photo: Theodor Kittelsen)



  Îmi amintesc că eram la capăt de pruncie când începusem deja să alerg de la un înțeles la altul, să ghicesc care era mai brav, cu care puteam să înaintez să-mi împac firea.
  Se făcea că mă aflam la sat, în satul în care ajungeam în fiecare toamnă pentru cules, o muncă ce o găseam nepotrivită pentru mine, plasând-o la datoriile oamenilor mari. Eram încă curios, deși în fiecare an călcam în aceeași ogradă, rătăceam pe la aceiași vecini care mă cunoșteau deja și totuși mereu era ceva nou de adăugat înțelegerii mele. Recunosc însă, că momentele presărate cu nerăbdare erau în creștere, simțeam de multe ori că timpul și locul nu-mi câștigau răbdarea la fel de bine cum o făceau înainte. Simțeam că ceva rămânea în urmă, că lucrurile rămâneau la fel și de la un punct nu ar mai fi fost nimic de învățat sau contrastul dintre lumea aceea și lumea pe care mi-o imaginam eu că trebuie să se desfășoare normal era unul puternic. Pe de altă parte, o intuiție ascuțită nu mă lăsa niciodată să dau toată atenția unei singure crezări, știam cumva că fecioria e plină de nuanțe și nu-i prietenă cu mintea limpede.
  Aproape în fiecare seară stăteam rezemat cu coatele de portița de lemn prin care se făcea accesul în ogradă și priveam cum se retrag turmele de la pășune, satul devenea agitat, oamenii ieșeau la porți să-și ia în primire animalele. Forfota și aerul pătrunzător de toamnă îmi trezeau o poftă de a cutreiera, de a pune la cale, de a promite și totul se termina prin agitarea gardului ce era legat de portiță, de altfel destul de șubred, dar prin slăbiciunea și sunetul lui parcă mi se îndeplineau dorințe și duceam roluri la capăt.
  S-a întâmplat ca una din seri să fie diferită. Mă aflam tot la gard, animalele au intrat în ogrăzile oamenilor și mai era puțin până să mă retrag la rânduielile dinaintea somnului. Atenția mi-a fost captată de o siluetă ce se mișca alene, urca greoi, pe drumul pământos din fața casei ce urma să șerpuiască sprea deal. Părea ca un morman clătinându-se în urcare și părea să aibă tot timpul din lume în deplasarea aceea. Cu cât se apropia mai mult, deslușeam o năframă neagră, grea, lăsată peste chip și o mână scurtă, încordată, ce strângea la piept niște vreascuri. Neclarul înfățișării împungea pământul, lipsit de orice căutare și trăgând după el un singur gând. Agitația mea încetase, priveam ba la dânsa, ba în pământ ca și cum contactul putea fi ocolit, eu încă fiind prea timid pe atunci, mă îmbujoram uneori chiar și dând bună ziua. Atunci, s-a oprit în fața porții pe care încă îmi sprijineam coatele. Privea înainte și sufla greu, vreascurile se mișcau deodată cu oboseala trupului, apoi și-a îndreptat privirea spre mine, fără vreo surprindere vădită, ca și cum ar fi știut oricum că rezem poarta, oricâtă liniște aș fi făcut.
  Tot ce se vedea mai clar erau buzele cărnoase, stafidite, adunate, iar buza de jos aplecată puțin în afară, înconjurate de șănțulețe. Ochii îi erau păziți de umbra ce o lăsa năframa largă care îi cădea puțin mai jos de frunte. Puteam să deslușesc doar niște linii groase ce apăsau mult prea tare pe niște ochi mici schițați.
  “S-a dus, s-a dus fecioraș...” a zis rupând liniștea, eu fiind pregătit din moment în moment să dau bună seara mai matur decât altă dată. „S-a dus neicușorul meu...” a continuat oftând. Și-a fixat privirea înainte, spre deal, pe unde urma să urce și cu vorbă înceată mi-a zis:
  Îl știa tot satul, aspru la muncă și blând la vorbă, mare povestitor și dibuitor la năcazul omului, că să zâce ca oamini de aeștia să nasc unu la tri sate. Cum se pregăteau alții de nesațul de la  nunți, așa făcea neicușorul meu uspăț cuvântului. Se zice c-atunci când dau oamenii de dragoste mare, ‚’ndestulătoare, se face car în stele și că-i păzește mare atocmire și hamul ajunge de atârnă până aci pe pământul aiesta de-l calc. Că așa îl trag toți, de nici nu-l simțăsc. Iertate fie-mi păcatele, că multe a iubit și la mine, de îmi căuta și năcăjala să-i puie cunună, da iaca-i dus acum și nu ne mai șade oblu caru. Ce să faci măi fecioraș? L-a purtat și pe el piciorul pe unde nu a vrut. Iaca mi l-a dus pân l-a înghițit taina, și n-ai cum să păzești trebile astea că taina șade numa-n ghioz și n-avem noi frunte s-o găsim, s-o îmbunăm. Gândul ăsta m-a tot mucenit și pă mine de dimineaț și până-n sară. Ș-apoi m-am pus iar pe picioare că mi-am amintit de-o vorbă cu ce mă îmbuna al meu când era secetă de ne înseta mălaiul, zicea că atâta vreme cât te uiți în sus și vezi că-i năfundos, însamnă că nu-i loc nicări să se adune pagubă. Așa că iaca-mă la drum.”
Apoi a tăcut subit, înclinând capul în împăcare. Vazând că am răbdare și priveam drept, oarecum întrebător față de tot monologul, pregătit ori să raspund ori să întreb, făcu doi pași spre mine și coborâ vocea, desprinsă ca dintr-un gest matern și a continuat:
  „Să nu te sparii tu că tot oftez, supărarea așa să știi că strică omu, da hai să-ți zică tușa crezare despre taină din neam vechi. Se zice că-n om șad trei zarve, una dă de știre că omu vine-n lume, a doua e dată de ce-l macină și cum trăsare, asta mocnește în el și numa el o aude primu, și-a treia zarvă nu s-aude în astă lume că-i strigătură mută de întoarcere și samănă cu glasul vecilor. Mai auzita-i tu povești, da să o țâ-i minte și p-asta că nu-i știi niciodată...” Clătinând capul în aprobare s-a îndepărtat căutând cu grijă pe unde să calce, potrivindu-și vreascurile și a început să urce încet trăgând după ea o dâră de întuneric cald. Se auzea cum își vorbea: „că doar oi pune ș-astea pe foc, că mă tem că s-a lăsa cu brumă...”. Frigul s-a întețit și în aer se simțea doar miros de fum adus de un vânt usturător de la casele din deal.
  Fără să-mi dau seama, atunci am rămas în poartă până se înnoptase, cerul era senin și luna semăna cu o seceră și-o zarvă parcă îmi tot deranja vârsta, la ce sunt aspru sau eu cum povestesc? Mă credeam bătrân și-am imitat o aprobare de aceea singuratică, cum am mai tot văzut.