Aminte

                                                            (Foto: Francesco de Luca)

din care mări s-a copt

sângele acesta ce-mi

învolbură cuvântul și

fapta?

din el mi-am dorit

ca timpul să fi avut încă o minte

una ca a mea

să-mi facă urmele ce mă așteaptă

mai pe măsura mea

și să văd lumea

crescând pe-o ramură de răbdare

dar ce-am știut eu să fac

a fost să scot sfadă din

mâneca rece a focului

cu ea să mângâi carnea străvezie

a cumpenelor

și să pun inimii nimb de pânză

să o las ca pasăre scurtă

să alerge pe pământ

din ea îmi doresc să știu

din ce baltă sau mare

ți s-a copt sângele acesta lucind?

să pot și eu cu o vergea

să-l scrijelesc ca foșnete rotunde

în colbul fostei mele frunți

să-mi amintești

să pun și alte întrebări

Tu însumi

                                                                     (Antonio Lee)

în ochiul ăsta al tău

adânc și atent

eu mă las mare

așa cum vrei tu să mă știi acum

buzele tale întrerupte aplecate

se întind repede ca două virgule

puse înaintea lucrurilor bune

și înaintea lucrurilor rele

iar eu am să scot câteodată

o frază ținută de mult timp

la căldură o suită de zvâcuri

de care vei zice că

ți-am decupat-o din piept când dormeai

întâmplare ce alungă îndoiala

pentru că tot ce e profund și se potrivește dă impresia

de legătură strămoșească

ce pulsează a siguranță și încredere

un fel de tu mă cunoști de când

îți eram cârjă

sau îmi imaginez cum zâmbeam amândoi

ca două bacterii în prima baltă

a lui dumnezeu

cu toate acestea eu știu

că dacă tu stai cu spatele la sfârșit

nu vezi începutul

și mai știu că dacă eu îți trec

drumul nu mă împiedic de două ori

ceea ce e tipic sexelor

de la un moment dat ne vom cunoaște

atât de bine încât ne vom recita

alfabetul de la coadă la cap

frumusețea va fi o plajă de făină

cu urme prin ea

va exista ca și cum nu va fi

că tot ce rezistă așa cum zic bătrânii

e steagul cu vorbele de duh

de care vom ține cu mâinile ruginite

și zâmbetul tău ca humusul din frunza tomnatică

și ce fac de fapt

e să îți strig numele la marginea a două lumi

uneori nu îmi răspund

uneori îmi scot o frază ținută de mult timp

la căldură

din singurătate nu faci tinctură în două săptămâni

apoi tac ca un cuptor ce-și trage iarna după el

În trecere

                                                           (Painting: Angela Rockett)


v-am cunoscut 
ca fântâni
din unele mi-am săturat setea
în altele am aruncat o piatră
sătul
în joacă
să mă văd tulbure
altele îmi primeau
privirea numai ca pe o piatră
și-n ele eram veșnic
de nerecunoscut

dar să nu uitați
că-n plecările mele
setea o port cu mine
și prin ea vă revăd mereu

Lună în seceră

                                                             (Photo: Theodor Kittelsen)

  Îmi amintesc că eram la capăt de pruncie când începusem deja să alerg de la un înțeles la altul, să ghicesc care era mai brav, cu care puteam să înaintez să-mi împac firea.

  Se făcea că mă aflam la sat, în satul în care ajungeam în fiecare toamnă pentru cules, o muncă ce o găseam nepotrivită pentru mine, plasând-o la datoriile oamenilor mari. Eram încă curios, deși în fiecare an călcam în aceeași ogradă, rătăceam pe la aceiași vecini care mă cunoșteau deja și totuși mereu era ceva nou de adăugat înțelegerii mele. Recunosc însă, că momentele presărate cu nerăbdare erau în creștere, simțeam de multe ori că timpul și locul nu-mi câștigau răbdarea la fel de bine cum o făceau înainte. Simțeam că ceva rămânea în urmă, că lucrurile rămâneau la fel și de la un punct nu ar mai fi fost nimic de învățat sau contrastul dintre lumea aceea și lumea pe care mi-o imaginam eu că trebuie să se desfășoare normal era unul puternic. Pe de altă parte, o intuiție ascuțită nu mă lăsa niciodată să dau toată atenția unei singure crezări, știam cumva că fecioria e plină de nuanțe și nu-i prietenă cu mintea limpede.

  Aproape în fiecare seară stăteam rezemat cu coatele de portița de lemn prin care se făcea accesul în ogradă și priveam cum se retrag turmele de la pășune, satul devenea agitat, oamenii ieșeau la porți să-și ia în primire animalele. Forfota și aerul pătrunzător de toamnă îmi trezeau o poftă de a cutreiera, de a pune la cale, de a promite și totul se termina prin agitarea gardului ce era legat de portiță, de altfel destul de șubred, dar prin slăbiciunea și sunetul lui parcă mi se îndeplineau dorințe și duceam roluri la capăt.

  S-a întâmplat ca una din seri să fie diferită. Mă aflam tot la gard, animalele au intrat în ogrăzile oamenilor și mai era puțin până să mă retrag la rânduielile dinaintea somnului. Atenția mi-a fost captată de o siluetă ce se mișca alene, urca greoi, pe drumul pământos din fața casei ce urma să șerpuiască sprea deal. Părea ca un morman clătinându-se în urcare și părea să aibă tot timpul din lume în deplasarea aceea. Cu cât se apropia mai mult, deslușeam o năframă neagră, grea, lăsată peste chip și o mână scurtă, încordată, ce strângea la piept niște vreascuri. Neclarul înfățișării împungea pământul, lipsit de orice căutare și trăgând după el un singur gând. Agitația mea încetase, priveam ba la dânsa, ba în pământ ca și cum contactul putea fi ocolit, eu încă fiind prea timid pe atunci, mă îmbujoram uneori chiar și dând bună ziua. Atunci, s-a oprit în fața porții pe care încă îmi sprijineam coatele. Privea înainte și sufla greu, vreascurile se mișcau deodată cu oboseala trupului, apoi și-a îndreptat privirea spre mine, fără vreo surprindere vădită, ca și cum ar fi știut oricum că rezem poarta, oricâtă liniște aș fi făcut.

  Tot ce se vedea mai clar erau buzele cărnoase, stafidite, adunate, iar buza de jos aplecată puțin în afară, înconjurate de șănțulețe. Ochii îi erau păziți de umbra ce o lăsa năframa largă care îi cădea puțin mai jos de frunte. Puteam să deslușesc doar niște linii groase ce apăsau mult prea tare pe niște ochi mici schițați.

  “S-a dus, s-a dus fecioraș...” a zis rupând liniștea, eu fiind pregătit din moment în moment să dau bună seara mai matur decât altă dată. „S-a dus neicușorul meu...” a continuat oftând. Și-a fixat privirea înainte, spre deal, pe unde urma să urce și cu vorbă înceată mi-a zis:

  “Îl știa tot satul, aspru la muncă și blând la vorbă, mare povestitor și dibuitor la năcazul omului, că să zâce ca oamini de aeștia să nasc unu la tri sate. Cum se pregăteau alții de nesațul de la  nunți, așa făcea neicușorul meu uspăț cuvântului. Se zice c-atunci când dau oamenii de dragoste mare, ‚’ndestulătoare, se face car în stele și că-i păzește mare atocmire și hamul ajunge de atârnă până aci pe pământul aiesta de-l calc. Că așa îl trag toți, de nici nu-l simțăsc. Iertate fie-mi păcatele, că multe a iubit și la mine, de îmi căuta și năcăjala să-i puie cunună, da iaca-i dus acum și nu ne mai șade oblu caru. Ce să faci măi fecioraș? L-a purtat și pe el piciorul pe unde nu a vrut. Iaca mi l-a dus pân l-a înghițit taina, și n-ai cum să păzești trebile astea că taina șade numa-n ghioz și n-avem noi frunte s-o găsim, s-o îmbunăm. Gândul ăsta m-a tot mucenit și pă mine de dimineaț și până-n sară. Ș-apoi m-am pus iar pe picioare că mi-am amintit de-o vorbă cu ce mă îmbuna al meu când era secetă de ne înseta mălaiul, zicea că atâta vreme cât te uiți în sus și vezi că-i năfundos, însamnă că nu-i loc nicări să se adune pagubă. Așa că iaca-mă la drum.”

Apoi a tăcut subit, înclinând capul în împăcare. Vazând că am răbdare și priveam drept, oarecum întrebător față de tot monologul, pregătit ori să raspund ori să întreb, făcu doi pași spre mine și coborâ vocea, desprinsă ca dintr-un gest matern și a continuat:

  „Să nu te sparii tu că tot oftez, supărarea așa să știi că strică omu, da hai să-ți zică tușa crezare despre taină din neam vechi. Se zice că-n om șad trei zarve, una dă de știre că omu vine-n lume, a doua e dată de ce-l macină și cum trăsare, asta mocnește în el și numa el o aude primu, și-a treia zarvă nu s-aude în astă lume că-i strigătură mută de întoarcere și samănă cu glasul vecilor. Mai auzita-i tu povești, da să o țâ-i minte și p-asta că nu-i știi niciodată...” Clătinând capul în aprobare s-a îndepărtat căutând cu grijă pe unde să calce, potrivindu-și vreascurile și a început să urce încet trăgând după ea o dâră de întuneric cald. Se auzea cum își vorbea: „că doar oi pune ș-astea pe foc, că mă tem că s-a lăsa cu brumă...”. Frigul s-a întețit și în aer se simțea doar miros de fum adus de un vânt usturător de la casele din deal.

  Fără să-mi dau seama, atunci am rămas în poartă până se înnoptase, cerul era senin și luna semăna cu o seceră și-o zarvă parcă îmi tot deranja vârsta, la ce sunt aspru sau eu cum povestesc? Mă credeam bătrân și-am imitat o aprobare de aceea singuratică, cum am mai tot văzut. 

Tăcerea Nonei

                                                            (Photo: Yuliana Mendoza)

Nona începe de la umăr, întotdeauna

de la breteaua

ce stă să-i cadă

stă să-i fie aranjată nu se știe

dacă miroase a deșănțare

prin ochii unora, pe la nările altora

Nona știe că morala stă sub

preșul frunții

știe că orice pas în față alunecă

orice pas în spate te ține rumegând

încotro să o iei

Nona rămâne așa

de multe ori orfană de la genunchi

în jos

și ține mai mereu un ghem de gări

în palme cu drumuri multe atârnând

Nona de cele mai multe ori așteaptă

căci e cea mai mișcătoare înțelepciune

la care a ajuns

ea aude când un cui e rostit

din trei bătăi de ciocan

și o doare și zice “intră!” ca la musafir

Nona e elegantă la ochi

lunecă pe fețele oamenilor din același rid

hazliu și-i schițează până la arcade

Nona își uită creioanele în oameni

și așteaptă să le primească împinse

de alte cuvinte

decât de cele cu care le-a uitat

Nona a mai auzit cuvinte care au

dinți la începutul lor și pot ajunge

până la ciotul firii

ea a mai simțit oameni răi înțepeniți așa

însă nu știe să-i descrie exact cum arată

Nona râde mai mult în unele nopți

de vară după un pahar de rom

la aceeați glumă

când va fi bătrână va țese din toate

părțile și va aștepta căci adevărul

e undeva la mijloc așa

îl prindeau și păianjenii

Nona ori de câte ori e sinceră

poartă doliu de la câtă supărare

sădește în jur și zice

“în altă parte, precis sunt și arme fericite”

Nona e atât de sinceră

că atunci când servea la bar

le dădea abrupților cincizeci de cenușă

în varianta ei de proză asta s-ar fi întâmplat

Nona are o credință simplă undeva

la capăt lumea se sprijină

pe-o piatră mare

așa se clatină și dă nas în nas

și cu ce-i place

și cu ce nu

Nona zice că după moarte oamenii

se strâng toți în jurul pietrei

amețiți

și că aia e fericirea să o imite

Nona poate să jure că visele au

pleoape la fel de silite

ca ea de aceea când le privește

se întâmplă să nu o vadă

și bate un țăruș lângă orbire

să știe de unde continuă

că e greu să visezi de la început

Nona a aflat că sub dragoste se află

o catacombă prin care se plimbă

o vulpe și dacă o prinzi trebuie

să ți-o imaginezi roșcată

în întuneric de fiecare dată

Se întâmplă ca Nona să tacă

să se arunce de pe marginea unor buze

să nu mai fie nimic din ce era înainte

să alerge speriată ca un lup

cu gura topită de același urlet

și cu Luna-n spinare.

1:08 AM (antimatter)

 

(photo: Veronika Tumova)

 

  Am deschis ochii. Ca de obicei am lăsat orice imagine să se oprească și să-și descalece sensul, urmând ca eu să stabilesc direcții. De cele mai multe ori, la fiecare imagine ce-și propunea să preia controlul, răspundeam cu un reflex paranoic, deschideam ochii să identific un eventual pericol, mă dezveleam și mă înveleam la loc ca să treacă relele.

  Era 1:06 AM, un spasm trecuse, pătura îmi era până în bărbie. Am închis ochii. Treptat, se apropia o lumină de nicăieri, avea o formă de stea și cu cât se apropia mai mult cu atât se mărea și puteam să deosebesc niște detalii umbroase, pe care le conținea. S-a mărit până ce imaginea din ea era destul de mare încât să o parcurg. În centrul imaginii era o libelulă ce stătea pe-un pai verde în bătaia vântului. În rest erau culori difuze și-o lumină lăptoasă ce făcea orice detaliu neclar. Îmi țineam privirea fixată pe libelulă și deși nu îmi inspira ceva clar, vântul ușor ce o legăna și lumina puternică din jur ce o înconjura mă întețise de o așteptare stranie. Piveam la ochii insectei și la scurt timp un ochi i se înnegrise atât de tare încât era cel mai suspect punct din tot cadrul luminos. Apoi a dispărut. Părea ca o trecere, ca o siluetă în a cărei drum se ivise și insecta la care priveam eu. Se înnegrise și a doua oară, doar că persista, parcă mă privea și ea la rândul ei. N-a apucat să mă cuprindă frica sau vreun spasm, căci libelula s-a ridicat în zbor cu un ochi negru lucind și pe măsură ce înainta îmi simțeam privirea suptă și pusă în slujba urmăririi ei, însă nu aveam de ales, înaintam printr-un tunel de lumină în descompunere. În zare, se dezvăluia tot mai mult o linie ce se lățea cu cât mă apropiam, apoi un cerc deasupra ei până când cele două s-au unit. Viteza îmi permitea să observ procesul și cu toate acestea, orice senzație de frică era prevenită pe măsură ce mă apropiam de siluetă. Era o femeie cu spatele gol și capul întors spre umărul stâng ca și cum ar fi fost întreruptă de la privitul pe o fereastră. După ce am deslușit forma, zborul s-a oprit subit. Forma ei imensă nu clădea pudoare prin goliciunea ei, nici măcar prudență, mai de grabă mă învăluia cu o siguranță maternă.

  Am deschis ochii. Era 1:08. Nu m-am trezit din cauza unei frici sau vreunei închipuiri ce ar fi urmat să fie independentă. În spatele meu ședea pe pat o femeie cu spatele gol, cu părul prins  într-un coc și cu bărbia ușor întoarsă spre umărul stâng. Nu puteam să îmi mișc corpul. Puteam să o descriu simțind tensiunea din pat provocată de șederea ei, iar prezența ei parcă îmi servea fiecare simț, devenea mai concretă așa, împrăștiindu-și trăsătura. Avea un miros de budoar agasant căci părea familiar, dar în același timp de fată pusă pe cochetat. Pe interiorul buzelor simțeam un gust moale de cireșe pătruns după fiecare respirație de un fum crud, tomnatic. Sunetele păreau suspendate ca să-i facă loc vocii ei, pielea pulsa din interior într-o euforie așteptând parcă să fie jumulită. În cele din urmă, privirea îmi era inundată de conexiunile celorlalte simțuri. Aș fi vrut să-mi grăbesc întrebările, însă buzele îmi erau încleiate, nu îmi permiteau, toată ființa mea era pregătită mai mult să digere și să primească.

  “Vrei să intrăm?” zise cu un timbru tânăr, marcat la sfârșit de o gravitate aproape imperceptibilă, ca și cum două vârste ar scoate un singur ton. “Haide, uită-te atent! Nu recunoști nimic din camera aceasta? E camera pânzelor de revederi, toate acestea tu le-ai țesut. Uită-te, asta de aici e de când erai mic. Nu ți-ai găsit locul încă de pe atunci. Îmbrobodeai fiecare lucru și vietate cu tot felul de căi noi, imaginate, și casa ta era în labirintul ce șerpuia printre ele și se întindea prin lume. Voiai să fii un soi de conducător neînsuflețit să le câștigi apropierea, voiai ca lucrurile făcute de oameni predestinate bunului trai să funcționeze și pentru alte cauze. Și le trăiai pe fiecare în parte în jocul tău căci găseai repede răspunsuri și câtă marmură ai ridicat din anii aceia ca să aluneci pe ea mai târziu, într-o blegeală ce se voia deșteptare. Câtă răbdare ai împletit în tine, dar aceasta o porți cu tine și acum, știam de când ți-am văzut margini de cheie sclipindu-ți în ochi și tăcerile îndelungate, crezând că fiecare încuietoare așteaptă mai puțin decât aștepți tu, iar apoi cedează și se deschide de la sine. Știam ca vei fi un om de veghe care va înțelege toate fandoselile creșterii care nu se termină niciodată. Chiar și acum, când pleci capul și tragi peste tine o lespede din oboseli și te întorci în tine, multe vieți hămesite se pun să te vâneze și învrăjbesc fiecare scorbură de renunțare în căutarea ta.

  Când îți vor intră zilele în sac, să nu crezi că ele vor păstra rândul, unele mai negre se vor înghesui și te vor prinde cu toate cele bune pe masă și ți le vor cere ca jertfă oricât ai vrea să împarți cum știi tu, și faptul acesta îți va destupa singurătăți de care nu credeai că ești în stare. De cele mai multe ori, vor veni însoțite de acrobați călare pe dimineți nebănuite, iar pașii lor îi vei urma cu prietenie, dar vei vedea ca și altă dată, că au zâmbetul ghilotinei înainte să gândească și după fiecare retezare îți va rămâne privirea asmuțită trăgând după ea și frâiele inimii ca pe-un dric ce ți-l vei putea asuma greu, după ce vei pălmui fiecare vină ce-ți iese în cale. Tu așa știi să așterni, până și monștrii altuia vor ști ce-i acela un valet.

  Prin pânzele astea, eu pot să văd dincolo de fruntea ta, și-am văzut pe unde ai pieptăna tu vlagă și ți-ai depune răbdarea, lângă toate cele firave, ce stau la picioarele pământului și lângă muze numai cu genunchi si pleoape. Apoi, ai încercat să te alcătuiești restrângând ce a însemnat pentru tine fiecare “dincolo” și recreând lumea ca un orb responsabil, static și tactil până la extenuare, cu dese accese de adăugiri de carne și sens pe tot ceea ce poate să-ți învețe limbajul, ca apoi să sfâșiați împreună. Dacă nu ai fi fost amorțit acum, m-ai fi devorat pentru că îți semăn ție și mi-ai hali toată compresa asta de vorbe.

  Cu toate aceastea îți văd așchia ce ți s-a încruntat din toate nereușitele. Și orice mare ți-ar ține-o plutind, ar deveni roșie de la înțepătura ei. Când pășeam și eu vremuri ca ale tale, mi-am educat întunericul, de el nu aveam cum să scap, așa că mă întorceam la el când mă doborau certitudini ce nu-mi veneau bine prinse și ceremonii grăbite ce-mi desfășurau neașteptări parcă puse de-o parte să se întoarcă forând. Mă întorceam acolo, să pot să văd mai bine spectrele și cât de vastă e victima pe care o joc în lumină. După fruntea mea, așa se întâmpla.

  Umbrele ca mine nu mai pot să întrebe, de unde vin eu, nu sunt întrebări, doar răspunsuri, înfăptuiri și reînfăptuiri ca un râu al intenției care oricât s-ar uni cu altele nu se murdărește și nu-i scade curgerea. E prea mult acum să știi cum e o pace ca asta, eu am venit doar ca oglindă să te mai vezi, nu singur, ci apăsat pe umeri, din spate, să te încurajez să te mai împiedici. Fă-te că uiți acum, gândește-te că ți-ai mângâiat de câteva ori barba cerească și că te-ai propune tot pe tine pe acolo pe unde mai aluneci”, încheiase într-un suflu de zâmbet parcă.

  Patul s-a detensionat, ea și-a întors capul înainte și se dizolva pe măsură ce îmi reveneam din amorțeală. Am simțit din nou pătura pe piele, pânzele revederii apăreau ca fâșii de raze trecute prin perdea, iar în cameră era un miros de cornet de hârtie umplut cu castane, miros ce-mi aducea aminte de copilărie. M-am pus în capul oaselor și-am început ca o mâță zgribulită să-mi ling zgârietura ce-am fost și mai apăsat, zgârietura ce sunt.

Audio poeme

Woe's serpentines (2014)

Ashen Light: recită

Edd: versuri, recită, montaj 

Szekely Jonathan: muzică
Mya Gray: verificare text

(versurile se găsesc și în description)

       

Audio poem I. 2013. (reupload)

Ashen Light: recită

Edd: versuri, montaj

Szekely Jonathan: muzică