(photo: Veronika Tumova)
Am deschis ochii. Ca
de obicei am lăsat orice imagine să se oprească și să-și descalece sensul,
urmând ca eu să stabilesc direcții. De cele mai multe ori, la fiecare imagine
ce-și propunea să preia controlul, răspundeam cu un reflex paranoic, deschideam
ochii să identific un eventual pericol, mă dezveleam și mă înveleam la loc ca
să treacă relele.
Era 1:06 AM, un
spasm trecuse, pătura îmi era până în bărbie. Am închis ochii. Treptat, se
apropia o lumină de nicăieri, avea o formă de stea și cu cât se apropia mai
mult cu atât se mărea și puteam să deosebesc niște detalii umbroase, pe care le
conținea. S-a mărit până ce imaginea din ea era destul de mare încât să o
parcurg. În centrul imaginii era o libelulă ce stătea pe-un pai verde în bătaia
vântului. În rest erau culori difuze și-o lumină lăptoasă ce făcea orice
detaliu neclar. Îmi țineam privirea fixată pe libelulă și deși nu îmi inspira
ceva clar, vântul ușor ce o legăna și lumina puternică din jur ce o înconjura
mă întețise de o așteptare stranie. Piveam la ochii insectei și la scurt timp
un ochi i se înnegrise atât de tare încât era cel mai suspect punct din tot
cadrul luminos. Apoi a dispărut. Părea ca o trecere, ca o siluetă în a cărei
drum se ivise și insecta la care priveam eu. Se înnegrise și a doua oară, doar
că persista, parcă mă privea și ea la rândul ei. N-a apucat să mă cuprindă
frica sau vreun spasm, căci libelula s-a ridicat în zbor cu un ochi negru
lucind și pe măsură ce înainta îmi simțeam privirea suptă și pusă în slujba
urmăririi ei, însă nu aveam de ales, înaintam printr-un tunel de lumină în
descompunere. În zare, se dezvăluia tot mai mult o linie ce se lățea cu cât mă
apropiam, apoi un cerc deasupra ei până când cele două s-au unit. Viteza îmi
permitea să observ procesul și cu toate acestea, orice senzație de frică era
prevenită pe măsură ce mă apropiam de siluetă. Era o femeie cu spatele gol și
capul întors spre umărul stâng ca și cum ar fi fost întreruptă de la privitul
pe o fereastră. După ce am deslușit forma, zborul s-a oprit subit. Forma ei
imensă nu clădea pudoare prin goliciunea ei, nici măcar prudență, mai de grabă
mă învăluia cu o siguranță maternă.
Am deschis ochii.
Era 1:08. Nu m-am trezit din cauza unei frici sau vreunei închipuiri ce ar fi
urmat să fie independentă. În spatele meu ședea pe pat o femeie cu spatele gol,
cu părul prins într-un coc și cu bărbia
ușor întoarsă spre umărul stâng. Nu puteam să îmi mișc corpul. Puteam să o
descriu simțind tensiunea din pat provocată de șederea ei, iar prezența ei
parcă îmi servea fiecare simț, devenea mai concretă așa, împrăștiindu-și
trăsătura. Avea un miros de budoar agasant căci părea familiar, dar în același
timp de fată pusă pe cochetat. Pe interiorul buzelor simțeam un gust moale de
cireșe pătruns după fiecare respirație de un fum crud, tomnatic. Sunetele
păreau suspendate ca să-i facă loc vocii ei, pielea pulsa din interior într-o
euforie așteptând parcă să fie jumulită. În cele din urmă, privirea îmi era
inundată de conexiunile celorlalte simțuri. Aș fi vrut să-mi grăbesc întrebările,
însă buzele îmi erau încleiate, nu îmi permiteau, toată ființa mea era
pregătită mai mult să digere și să primească.
“Vrei să intrăm?”
zise cu un timbru tânăr, marcat la sfârșit de o gravitate aproape
imperceptibilă, ca și cum două vârste ar scoate un singur ton. “Haide, uită-te atent! Nu
recunoști nimic din camera aceasta? E camera pânzelor de revederi, toate
acestea tu le-ai țesut. Uită-te, asta de aici e de când erai mic. Nu ți-ai
găsit locul încă de pe atunci. Îmbrobodeai fiecare lucru și vietate cu tot
felul de căi noi, imaginate, și casa ta era în labirintul ce șerpuia printre
ele și se întindea prin lume. Voiai să fii un soi de conducător neînsuflețit să
le câștigi apropierea, voiai ca lucrurile făcute de oameni predestinate bunului
trai să funcționeze și pentru alte cauze. Și le trăiai pe fiecare în parte în
jocul tău căci găseai repede răspunsuri și câtă marmură ai ridicat din anii
aceia ca să aluneci pe ea mai târziu, într-o blegeală ce se voia deșteptare.
Câtă răbdare ai împletit în tine, dar aceasta o porți cu tine și acum, știam de
când ți-am văzut margini de cheie sclipindu-ți în ochi și tăcerile îndelungate,
crezând că fiecare încuietoare așteaptă mai puțin decât aștepți tu, iar apoi
cedează și se deschide de la sine. Știam ca vei fi un om de veghe care va
înțelege toate fandoselile creșterii care nu se termină niciodată. Chiar și
acum, când pleci capul și tragi peste tine o lespede din oboseli și te întorci
în tine, multe vieți hămesite se pun să te vâneze și învrăjbesc fiecare scorbură
de renunțare în căutarea ta.
Când îți vor intră
zilele în sac, să nu crezi că ele vor păstra rândul, unele mai negre se vor
înghesui și te vor prinde cu toate cele bune pe masă și ți le vor cere ca
jertfă oricât ai vrea să împarți cum știi tu, și faptul acesta îți va destupa
singurătăți de care nu credeai că ești în stare. De cele mai multe ori, vor
veni însoțite de acrobați călare pe dimineți nebănuite, iar pașii lor îi vei
urma cu prietenie, dar vei vedea ca și altă dată, că au zâmbetul ghilotinei
înainte să gândească și după fiecare retezare îți va rămâne privirea asmuțită
trăgând după ea și frâiele inimii ca pe-un dric ce ți-l vei putea asuma greu,
după ce vei pălmui fiecare vină ce-ți iese în cale. Tu așa știi să așterni,
până și monștrii altuia vor ști ce-i acela un valet.
Prin pânzele astea,
eu pot să văd dincolo de fruntea ta, și-am văzut pe unde ai pieptăna tu vlagă
și ți-ai depune răbdarea, lângă toate cele firave, ce stau la picioarele
pământului și lângă muze numai cu genunchi si pleoape. Apoi, ai încercat să te
alcătuiești restrângând ce a însemnat pentru tine fiecare “dincolo” și recreând
lumea ca un orb responsabil, static și tactil până la extenuare, cu dese accese
de adăugiri de carne și sens pe tot ceea ce poate să-ți învețe limbajul, ca
apoi să sfâșiați împreună. Dacă nu ai fi fost amorțit acum, m-ai fi devorat
pentru că îți semăn ție și mi-ai hali toată compresa asta de vorbe.
Cu toate aceastea
îți văd așchia ce ți s-a încruntat din toate nereușitele. Și orice mare ți-ar
ține-o plutind, ar deveni roșie de la înțepătura ei. Când pășeam și eu vremuri
ca ale tale, mi-am educat întunericul, de el nu aveam cum să scap, așa că mă
întorceam la el când mă doborau certitudini ce nu-mi veneau bine prinse și ceremonii
grăbite ce-mi desfășurau neașteptări parcă puse de-o parte să se întoarcă
forând. Mă întorceam acolo, să pot să văd mai bine spectrele și cât de vastă e
victima pe care o joc în lumină. După fruntea mea, așa se întâmpla.
Umbrele ca mine nu
mai pot să întrebe, de unde vin eu, nu sunt întrebări, doar răspunsuri,
înfăptuiri și reînfăptuiri ca un râu al intenției care oricât s-ar uni cu
altele nu se murdărește și nu-i scade curgerea. E prea mult acum să știi cum e
o pace ca asta, eu am venit doar ca oglindă să te mai vezi, nu singur, ci
apăsat pe umeri, din spate, să te încurajez să te mai împiedici. Fă-te că uiți
acum, gândește-te că ți-ai mângâiat de câteva ori barba cerească și că te-ai
propune tot pe tine pe acolo pe unde mai aluneci”, încheiase într-un suflu de
zâmbet parcă.
Patul s-a
detensionat, ea și-a întors capul înainte și se dizolva pe măsură ce îmi
reveneam din amorțeală. Am simțit din nou pătura pe piele, pânzele revederii
apăreau ca fâșii de raze trecute prin perdea, iar în cameră era un miros de
cornet de hârtie umplut cu castane, miros ce-mi aducea aminte de copilărie.
M-am pus în capul oaselor și-am început ca o mâță zgribulită să-mi ling
zgârietura ce-am fost și mai apăsat, zgârietura ce sunt.
