Viciile virgulei

  Își scoate buzele, le aruncă pe masă și zice: ridică-le pânzele, continuă, mai zi și tu ceva. Fă-le să știe de valuri, retrage-te, despică.

  Într-o zi am stat la streșina unui duh să aud cum ies în zarvă toate cele de care s-a ferit. Mai târziu am aflat că sunt unele ploi care nu spală ci doar lingușesc adâncimile mărilor și lasă duhul tăcând în unduire ca într-un balet de algă.

Își scoate buzele, le aruncă pe masă și zice: ridică-le pânzele, continuă, mai zi și tu ceva. Fă-le să știe de valuri, retrage-te, despică.

  Aș vrea să rămân într-o zi, să mă încui în ea. Dintr-o parte să o împingă trecutul, iar din cealaltă să o tragă tot ce ar urma. Aș vrea să rămân acolo o vreme, să nu treacă nimic, să nu urmeze nimic, acea zi în care mă încui să fie anul, viața. Aș vrea să îngenunchez acolo pe-o virgulă și să privesc spre orice se poate înșirui.

  Își scoate buzele, le aruncă pe masă și zice: ridică-le pânzele, continuă, mai zi și tu ceva. Fă-le să știe de valuri, retrage-te, despică.

  Am să înrămez tot, tot ce se poate agăța pe julituri. Am să-mi înrămez până și colții care m-au ajutat în toate voirile mele. Am să înrămez și nevrutele, făpturile acelea stranii în fața cărora nu mai ești vânător și-n care nu poți să mai înfigi nimic. Poți doar să-ți întinzi voirea lângă ele ca să treacă.

  Își scoate buzele, le aruncă pe masă și zice: ridică-le pânzele, continuă, mai zi și tu ceva. Fă-le să știe de valuri, retrage-te, despică.

  Știai că setea nu poartă niciodată o cană în buzunar? Ei, dar oricum știi spre ce se îndreaptă. Așa e cu toate. Le-aș pune un capăt la mijloc de drum, dar să fie acela sfârșitul. Știi cum? Voi fi călare pe nada memoriei, e un fel de virgulă ispititoare, iar după ea vor sta toate amintirile neatinse. Voi fi pauza aceea o vreme, din acea ruptură voi alunga tot ce ar veni să se depună ca mărgea.

  Își scoate buzele, le aruncă pe masă și zice: ridică-le pânzele, continuă, mai zi și tu ceva. Fă-le să știe de valuri, retrage-te, despică.

  N-am vrut eu luciul ăsta strâmb. M-am împiedicat doar de el, mi-am ridicat privirea și-am văzut o noimă dezvelită, m-am întins lângă ea și-am strâns-o în brațe. Trăirea am uitat-o în cuptor, a fost mult fum, atunci am strâns și mai tare noima în brațe, eram doar noi două. Știu că era o virgulă plină în noaptea aia. Nesomnul, strânsoarea și evlavia prostească m-au ținut ca pe-un stîrv să-mi dau înapoi tot ce mi-am luat cândva.

  Își ia buzele de pe masă, le joacă printre unghiile lungi, le potrivește și tace. Prin șănțulețele lor curge noroi și voluptatea încremenită ce o văd, arată ca un mormânt întors pe dos unde cuvintele nu mai au corp.

  Îmi smulg buzele, le arunc pe masă, mă uit nemișcat la ea și îi zic: fă-le ca pe ale tale.

  După asta a început să zâmbească.