Audio poeme

Woe's serpentines (2014)

Ashen Light: recită

Edd: versuri, recită, montaj 

Szekely Jonathan: muzică
Mya Gray: verificare text

(versurile se găsesc și în description)

       

Audio poem I. 2013. (reupload)

Ashen Light: recită

Edd: versuri, montaj

Szekely Jonathan: muzică

Rezumat

pe toate străzile astea ca niște foi

pe care își scriu toți pașii

și greșesc bucle în nehotărâre

cineva respiră împotriva ta

un alt motiv de cuibăreală și ascundere

de-o cafea într-un buncăr al deznădejdii

și aud brusc

pe gura ta ies cuvinte din chiliile gândurilor

și se opresc la soba minții mele

miroase a sudură

ne transpiră speranțele

eu ma întorc în mine și nu ating încă

sânii împărtășirii tale

rămân viclean ca idealul meu

de a păstra o sudură continuă

să fim un glob de scântei

o așchie din flăcări

în lumina sură de afară

până când se va lăsa o noapte între noi

și tu ai să respiri împotriva mea

abia atunci mă voi întoarce în tine

să le strâng pe toate pentru o amintire

bine distilată

să-i inspirăm pe alții

să ne discute

să ocupam niște scaune în discuția lor

ca la un spectacol

când ne vor rezuma

noi suntem ca prietenia focului cu apa

Nudul

                                                             (Photo: Magnus Roth)

  Îmi aduc aminte, în dimineața aceea m-am trezit mai devreme decât s-ar fi așteptat. M-am dus în bucătărie să fac cafeaua pentru amândoi ca mai apoi să înțeleg cum și cât să simt în continuare. Bucătăria aceea îmi era mult mai străină decât altele. Avea pereții galbeni, un galben mai pronunțat, cum nu se prea purta, credeam eu, iar înstrăinarea  se trăgea din faptul că toate lucrurile galbene pe care le-am știut până atunci au trecut mult mai repede, s-au șters și duceam lipsă de asocieri întotdeauna când venea vorba de culoarea aceasta. Masa era simplă, neacoperită și cojită la colțuri, pe albul ei se aflau alte zgârieturi, faptul că era mai afectată degaja o familiaritate. În lucrurile afectate am putut mult mai ușor să-mi culc atenția, să-mi dau seama de unde provin unele zgârieturi, cicatrici și pete.

  M-am așezat la masă cu spatele la fereastră să fiu mai atent la ce aveam de descusut și cu aburii cafelei sub nas. Neașteptat, printre ei a intrat în bucătărie cu hotărâre, fără urmă de oboseală, fară urmă de bucurie, s-a așezat pe celălalt scaun în fața mea, și-a aprins o țigară și a tras primul fum pe care oricum nu l-a simțit. S-a uitat numai în scrumieră ca și cum acolo ar fi trebuit să înceapă ziua. Primul gând mi-a fost că nu-i pasă oricum, apoi că-i pasă, dar știe exact cum să uite.

  Era al treilea frum, lent, văzând scrumul acela puțin adunat m-am gândit să scormonesc eu primul. I-am zis că nu am văzut nimic. La fel, privirea ei în scrumieră și-un zâmbet de-o știință minuțioasă îi încolțise buzele.

  La al patrulea fum m-am speriat cum nu știam când stinge țigara și voiam ca discursul meu să fie în degrade la fel ca etapele țigării. Îmi era clar că și ea știa aceleași lucruri comfortabile despre nuditate, despre piele, despre atingerile grăbite care au sau nu vreo pronfuzime, despre momentele în care ne forțăm rușinile ca a doua zi să ne spălăm ca două eprubete de tot experimentul și curiozitatea, dar mai ales ea știa că lucrurile acestea nu se înalță mai mult decât alcovul unde au fost crucificate și deplânse.

  (Al cincilea fum.) “Tu înțelegi? Nu am văzut nimic!” am început eu pe ton mai grav. Și-a ridicat ochii, m-a privit, apoi și-a fixat atenția la cum se bucla fumul .

 “Și tot nu am văzut nimic.” I-am zis cu glas potrivit. “Nu aia e pudoarea ce ne-am consumat-o, e mai mult aceea care ține socoteala încercărilor tale, pe care numai tu le știi, de câte ori ai alunecat și ai încercat iar, toate încercările tale, filmul acesta de care ți-ar fi rușine dacă ar fi derulat față de altcineva. Pudoarea aceea pe care ai lega-o de o alta într-un târziu, când își găsește și-o vindecare, nu doar aceeași emoție sațioasă continuă și chinuitoare.

  (Al șaselea fum.) Atunci când nu mai încapi în idei vechi și crești, când te înghesui în tine și știi că ai să ieși în siguranță. Și de siguranța asta vei lega tot ce vei vedea în jur, însă nu-ți știe nimeni creșterea, când se naște ea și cum încărunțește. Sau clipele acelea de singurătate când te urmăresc propriile-ți confesiuni și când nu o fac, îți ceri tu singurătatea. Toate acestea!

  (Al șaptelea fum.) Dacă ți-ar primi cineva singurătatea însărcinată, de aici ar începe goliciunea ta. Ar începe cu curajul de-a da în alte mâini de încredere cheile ușilor tale închise asupra cărora ți-a fost frică să revii și aflii într-un târziu că fricile primesc de mai multe ori aceeași călători. Momentul acela e goliciunea, când te pândește cineva că-ți iei fricile la pas și tu știi de pândă, știi și de pudoarea care te va copleși, dar acesta e legământul acela...de care atârni, înțelegi? Acesta e nudul, tot ce stă înaintea ta și eu nu cunosc, tot ce stă după, unde probabil aș face horă cu ideile tale pe preșul pudorii și melancoliilor tale.

  (Al optulea fum.) Corpul tău e acela pe care îl mistuie dorințele, peste el e trasă toată pielea. Și crezi că dacă te uiți așa mai căprui la mine eu știu ceva? Ochii ăștia ai tăi sunt obosiți, eu nu știu mai multe decât vezi tu prin pâlniile zilelor de mâine, de cum îți muști buza pentru asta, de cum...

  (Stinge țigara.) Acolo m-am oprit. Îmi aduc aminte că s-a jucat cu scrumul fără să zică nimic, parcă acolo își concepea cuvintele și încet, aproape șoptit a zis “De abia acum parcă mi-ai forțat hainele. Mi-ai numărat fumurile, nu? Ce zici de asta?” A aprins altă țigară. Trebuia să continuăm.

  Între timp mă uitam la galbenul acela, galben prea strident, credeam eu și de acolo nu mai știu...

Viciile virgulei

  Își scoate buzele, le aruncă pe masă și zice: ridică-le pânzele, continuă, mai zi și tu ceva. Fă-le să știe de valuri, retrage-te, despică.

  Într-o zi am stat la streșina unui duh să aud cum ies în zarvă toate cele de care s-a ferit. Mai târziu am aflat că sunt unele ploi care nu spală ci doar lingușesc adâncimile mărilor și lasă duhul tăcând în unduire ca într-un balet de algă.

Își scoate buzele, le aruncă pe masă și zice: ridică-le pânzele, continuă, mai zi și tu ceva. Fă-le să știe de valuri, retrage-te, despică.

  Aș vrea să rămân într-o zi, să mă încui în ea. Dintr-o parte să o împingă trecutul, iar din cealaltă să o tragă tot ce ar urma. Aș vrea să rămân acolo o vreme, să nu treacă nimic, să nu urmeze nimic, acea zi în care mă încui să fie anul, viața. Aș vrea să îngenunchez acolo pe-o virgulă și să privesc spre orice se poate înșirui.

  Își scoate buzele, le aruncă pe masă și zice: ridică-le pânzele, continuă, mai zi și tu ceva. Fă-le să știe de valuri, retrage-te, despică.

  Am să înrămez tot, tot ce se poate agăța pe julituri. Am să-mi înrămez până și colții care m-au ajutat în toate voirile mele. Am să înrămez și nevrutele, făpturile acelea stranii în fața cărora nu mai ești vânător și-n care nu poți să mai înfigi nimic. Poți doar să-ți întinzi voirea lângă ele ca să treacă.

  Își scoate buzele, le aruncă pe masă și zice: ridică-le pânzele, continuă, mai zi și tu ceva. Fă-le să știe de valuri, retrage-te, despică.

  Știai că setea nu poartă niciodată o cană în buzunar? Ei, dar oricum știi spre ce se îndreaptă. Așa e cu toate. Le-aș pune un capăt la mijloc de drum, dar să fie acela sfârșitul. Știi cum? Voi fi călare pe nada memoriei, e un fel de virgulă ispititoare, iar după ea vor sta toate amintirile neatinse. Voi fi pauza aceea o vreme, din acea ruptură voi alunga tot ce ar veni să se depună ca mărgea.

  Își scoate buzele, le aruncă pe masă și zice: ridică-le pânzele, continuă, mai zi și tu ceva. Fă-le să știe de valuri, retrage-te, despică.

  N-am vrut eu luciul ăsta strâmb. M-am împiedicat doar de el, mi-am ridicat privirea și-am văzut o noimă dezvelită, m-am întins lângă ea și-am strâns-o în brațe. Trăirea am uitat-o în cuptor, a fost mult fum, atunci am strâns și mai tare noima în brațe, eram doar noi două. Știu că era o virgulă plină în noaptea aia. Nesomnul, strânsoarea și evlavia prostească m-au ținut ca pe-un stîrv să-mi dau înapoi tot ce mi-am luat cândva.

  Își ia buzele de pe masă, le joacă printre unghiile lungi, le potrivește și tace. Prin șănțulețele lor curge noroi și voluptatea încremenită ce o văd, arată ca un mormânt întors pe dos unde cuvintele nu mai au corp.

  Îmi smulg buzele, le arunc pe masă, mă uit nemișcat la ea și îi zic: fă-le ca pe ale tale.

  După asta a început să zâmbească.

 

Luna lui Umbrar

 (foto: dukezepar)

  A venit după ce s-a năpustit deja frigul. Se zice că moașa frigului de dincolo apare mereu iarna, după prima zăpadă când ponoasele se țin scai și de alte nedumeriri mai blânde. Știu că iarna aceea am auzit-o de când urca pe la poale, atunci vântul bătea numai dintr-o parte până în amiază. A ajuns despletită, cu pielea subțire și căzută de rugile din timpul anului pentru o iarnă bogată ca să poată să ajungă la fiecare casă unde au bătut sorții grăbiți.

Avea o haină largă, sură și cu dâre de purpură ca și drumul soarelui iernatic când ocolește nopțile. Așezându-se, a acoperit cu ea un butuc și a început să-mi spună de o iarnă numai a omului:

 „Se apropie luna lui Umbrar. E a treisprezecea lună din an, numai o dată. Atunci îl paște pe om un frig pe care nu l-a mai simțit vreodată, îi dârdâie auzul, iar privirea va da târcoale tuturor nălucilor cu care s-a mai întâlnit. Să nu te culci în brațele spaimei. După aceea daruri ochioase te vor aștepta, de care nu ai să te bucuri, dar nici nu te vor întrista. Prima oară ai să-l vezi pe calul lui Umbrar, e cel mai mare și mai încet dintre cai. Străbate crestele și câmpiile tot anul, atunci omul îl află prin vântul aprig și usturător. E plămădit din pulpele văilor, din pietrele lor ce stau legate cu clei de brad. Îl vei încăleca și vei porni la un drum așa cum răbdarea ta nu ar fi poftit vreodată. Ține minte că în luna lui Umbrar timpul are și el un răgaz și se întoarce acolo unde îi e locul, răbdarea face sărbătoare la pașii melcului și cumpătul e sătul și lângă vale seacă. Cu cât vei înainta în frigul năprasnic al lunii, vei vedea cum fulgii albi ai lui Decembrie sunt doar funingine în Umbrar căci așa va arăta sfârșitul istovirilor tale de care nu te vei bucura, dar nici nu te va întrista. Vei vedea apoi focul frigului care e limba gliei de pretutindeni, acela nici nu încălzește, nici nu luminează. Lângă el vei întâlni un moșneag care e mai bătrân decât necazul omului și are inima de potcoavă ce bate dogit ca de început și de sfârșit de drum în același timp. Acolo vei descăleca și-ți va lua în primire ce au mai moștenit iscusințele tale și va brăzda lumină peste cețurile care te-au vremuit. Tâlcul e singura lui bucurie, bucurie pe care o vei vedea din nou, cu aceasta ține el brazii verzi iarna și aruncă plămadă peste primăveri, iar din hazul lui se cos cu departări fundurile veacurilor. Apoi te va îndruma spre un coborâș și cu cât te vei depărta de bătaia potcoavei, te vei apropia de muma celor douăsprezece luni. Ea va purta o salbă din inimi bătute, dintre care vei alege una pe care să o îmbunezi mai târziu. Pe măsură ce vei înainta, vei uita totul căci crezările tale nu se împacă cu veșnicia și multe vor urma sa te bucure, dar multe te vor și întrista.

 La sfârșitul lui Umbrar te vei scutura de cenușă și întunecime, o scurtă dogoare îți va face falca mică să scâncească la fel ca roțile sorții când intră în viața deasă. Vei fi din nou iasca zilelor și a timpului. Vei vedea verdele crud al altora și pe umerii tăi vei simți mâini care trasează, mâini care vor rămâne acolo și mâini care te vor smuci. Doar atingerea lor o vei putea duce mai departe, oasele vor rămâne.

 Să-ți păstrezi o liniște cum fac mările în sânul lor și lasă-ți zgomotele numai la țărm precum fac ele. Ține minte focul lui Umbrar, nu are nevoie de vreascuri ca să ardă.”

  Și brusc a rămas butucul gol și dispăru în salturi de codobatură târzie.

Albastru de ramură

  

                                              Foto: Anca Mitroi

  S-au retras rîurile de altădată în care ne fierbeau nodurile vieții. Albia aceasta fluidă, albastră, e singura care mai curge, sensul ce-l vom urma.

 Îmi sunt reci degetele, aici nu a mai ajuns roșul, nu mi-a mai putut pătrunde întunecarea. Au rămas niște firicele de-un albastru pal și nu mai pot să apuc, nu mai pot să dau la o parte, sunt prea reci, căldura e o dezordine pentru palmele astea. E ca și când viespea își descalecă dungile și zboară spre un galben răposat care nu a mai întâlnit vreodată alte zumzete. E ca și când cheile își pierd dinții și stau cu capul băgat în acea încercare de a descuia nimicul, rămân acolo să pipăie cu gingiile lor sure strâmtoarea trecerii.

 E ca și când șerpii se descotorosesc de venin și îl depun în veșnicie, iar ei devin mai răi fără putere. Unii i-au zis veninului „vinul astrelor”, căci a fost cules din voluptatea îmbunării și beția ce-i urmează e o altă carne, carnea contemplării, nu o simți pe tine, dar poți șterge toate depărtările cu ea.

 Înainte să am înțelegerile vinete am fost să-l caut pe singurul om care mângâie pământul. El poate să apară în sezonul când dorințele se arată ca fecioare cărunte, atunci când omul le primește cu tăgadă și le discută mereu moartea de frica bătrâneții lor. Avea o mână mai lungă decât corpul pe care o trăgea după el aproape descărnată, fără încetare, prin pădurile și deșerturile lumii. Zicea că durerea, înainte, era singura plăcere dacă știai cum să o mânuiești și el a prins acele vremuri. Ochii lui erau două scobituri adânci, zicea că pe cel din stânga îl cheamă „nimeni” și pe celălalt „niciodată”, erau numiți după câte a văzut umblând prin lume, pentru că nu a întâlnit pe nimeni niciodată care să nu-i sape văzul.

 Își târa menirea pe ridurile și netezimile pământului zdrobind-o prin mângâierea ce o trasa, numai așa putea să împartă și să culeagă dragostea. Mi-a zis că albastrul venelor mâinilor mele se întețesc de nori care nu vor pleca și cu astfel de ceruri voi putea doar să sugrum, crezând că fac loc câtorva raze ce îmi vor dospi dreptatea, iar mângâierea mea va fi una sihastră și va cunoaște doar secerișul. Apoi, cu o voioșie aproape fermă, îmi zicea că toți au ceața presărată cu faruri unde ajung să-și golească lucrurile pe care le-au adunat în grabă, pe nevăzute și nu le-au agățat vreun rost sau vreo atenție. Am înțeles că la primul far la care voi ajunge va trebui să-mi golesc buzunarele de la coaste și de unde mai simt că mă înțeapă, să le așez pe jos și să le măsor umbrele până când se unesc cu umbra mea, ca să văd cum din amestecul lor se vor arăta turme singuratice care...

Apoi m-am trezit. Îmi sunt reci mâinile și acum. Cei doi își lărgesc zâmbetele când găsesc un punct comun în visul lor și când nu-și amintesc de vreun far, fiecare găsește somnul celuilalt ca fiind cel rău.

Apoi m-am trezit. Mâinile mele au ramuri reci, își vor găsi ele iarna, cei înveliți vor trece pe lângă ele, cei dezveliți care cunosc frigul le vor vedea mugurii. Mai târziu fructele lor vor fi de-un doliu alb, alb, alb...

Apoi m-am trezit. Răceala cuielor se poate bate separat, știai? În orice lemn. Ca și în tăcerea mea. Tăcerea mea e doar până mă mut în celălalt somn. Așteaptă-mă, vom vorbi din nou.

Pată, întunecare

   Uită-te calm în negrul acesta, în pata aceasta. Nu vei ști vreodată cât e de rahitic sau bulimic. Nu îi vei putea discuta vreodată volumele. Să nu te gândești nicidecum că are legătură cu lipsa luminii, cu lipsa culorilor, cu mirosul de ars sau cu siguranța celui mai reușit ascunziș. Nu își declară niciodată atât de ușor simptomul, negrul acesta seamănă mai mult cu decizia privirii de a părăsi definitiv mintea și cu praful granițelor făcute țăndări în acele momente, cu schimburile și îndoielile dintre ele. E trivialitatea pupilei de a deveni una cu orice întindere și cu orice personaj, iar mai târziu devine implicit ușa cea mai trântită în forfota aceea. Cred că e cea mai corectă impresie zicânduți-o așa neșifonat, fără să mai ating nimic. Închipuie-ți că puterea ta o reprezintă o paletă a iscoadelor pe care o aplici propriei tale croieli, iar știrea descusăturilor o ierți zicându-ți că face parte din costum.

  Dacă ar fi să mă întorc acolo unde am și atins și am crezut în funcție de ceea ce ating, atunci în timpul acelei călătorii nu am putut să îmi explic decât că dârele de sânge ale altuia îți pot fi lăsate moștenire. Între ele apar așa niște fiorduri la care mă uitam cu vină la câtă splendoare se poate irosi așa. E singurul lucru ce rămâne, de acolo dezvolți tu harta. Oricum, privind pata cum era atunci am întâlnit o reflexie leneșă care le adună pe toate la odihnă, iar întunecimea asta m-a rezumat, nu putea să facă nimic mai mult decât ce își oferea sieși. Tot ce am întâlnit acolo au fost imaginațiile hibride ale altor imaginații. De fapt știu că negreala aceea era un condens, apoi o cascadă dezbătută cu fervoare și câteodată în timpul uscăciunii apărea un nor undeva deasupra și ploua pe săturate. Procesul se repeta, nu înțelegeam ce se întâmpla. Am dat cu pumnii, cu încheieturile și cu răbdările într-un fel de perete. Credeam că numai așa pot să-mi înalț steagul meritelor pentru ca totul să devină clar, ca totul să aibă direcție și volum îmbrăcat în culori. Apoi mi-am luat încrederile toate că aveau o greutate mai mare decât neîncrederile și le-am spart pe rând, dar întunecimea nu primea impresii zugrăvite.

  Iar apoi, vezi tu, mi-am amintit inevitabil de ea și am luat și de acolo ca dintr-o ladă cu haine nearanjate tot ce-am lăsat, binele meu ce îl ținea înfășurat ca să supraviețuim și toți fiorii ei de lângă, așezați militărește. Naiv fiind, eu credeam că toată negrelea aceea e o întâmplare diabolică și cerea sacrificii, vărsări sau renunțări inumane, iar devastarea ei în acest sens oricum era simplă de când s-a retras în sublimul crispării, în colțul acela sigur unde roade cu poftă noul oscior găsit. Mereu culc faptele oamenilor în astfel de dinamisme ce trezesc ronțăieli, pleoscăieli și alte murdării involuntare simțurilor. Foamea ei era una comună, cu ea descărna să potolească și hămeseala și orice nocturnă cu sclipiri mai curajoasă propusă ca să trăim o altfel de trecere. Cred ca e îndrăgostită numai de idei schiloade.

  Într-un târziu mi-am dat seama că negrul ce-mi juca lumea nu era diabolic, nu avea nevoie de asemenea cutezări ca să crape mai repede într-o nebuloasă. Într-o satiră cred că aș fi încăput ca un soldățel care își înțelege călătoria inițiatică atât cât îi permite cheița din spate. Am strâns apoi câteva cioburi în speranța că îmi voi păstra măcar dorul sănătos. Am mai strâns ceva din fiorii ei, din binele meu și cârpa cu ce îl ținea înfășurat. Îmi era scurtă limba de la atâta sadism, nu știam dacă urma să pronunț convins înălțări sau lamentări.

  Nu credeam că starea mea de mână cu starea petei de negreală vor găsi sfârșitul, oricare ar fi fost acela sau probabil starea mea trebuia sa îmbuneze starea petei, iar asta înseamnă că tot timpul eu m-am ținut de mână. Și da, s-a luminat pâna la urmă. Era ca și cum ridici degetul de pe o vânătaie, își schimbă culoarea și nu mai doare. Era ca și cum ai îmbrăca sicriul celuilalt, numai așa începe să lucească ceva în bezna aceea.

De departe, ea vede o piele fină peste toate cioburile astea de rugăciuni. Ce sacră e. O aud cum mestecă vitralii.