vineri, 5 septembrie 2014

Albastru de ramură



  

                                              Foto: Anca Mitroi


  S-au retras rîurile de altădată în care ne fierbeau nodurile vieții. Albia aceasta fluidă, albastră, e singura care mai curge, sensul ce-l vom urma.



 Îmi sunt reci degetele, aici nu a mai ajuns roșul, nu mi-a mai putut pătrunde întunecarea. Au rămas niște firicele de-un albastru pal și nu mai pot să apuc, nu mai pot să dau la o parte, sunt prea reci, căldura e o dezordine pentru palmele astea. E ca și când viespea își descalecă dungile și zboară spre un galben răposat care nu a mai întâlnit vreodată alte zumzete. E ca și când cheile își pierd dinții și stau cu capul băgat în acea încercare de a descuia nimicul, rămân acolo să pipăie cu gingiile lor sure strâmtoarea trecerii.

 E ca și când șerpii se descotorosesc de venin și îl depun în veșnicie, iar ei devin mai răi fără putere. Unii i-au zis veninului „vinul astrelor”, căci a fost cules din voluptatea îmbunării și beția ce-i urmează e o altă carne, carnea contemplării, nu o simți pe tine, dar poți șterge toate depărtările cu ea.

 Înainte să am înțelegerile vinete am fost să-l caut pe singurul om care mângâie pământul. El poate să apară în sezonul când dorințele se arată ca fecioare cărunte, atunci când omul le primește cu tăgadă și le discută mereu moartea de frica bătrâneții lor. Avea o mână mai lungă decât corpul pe care o trăgea după el aproape descărnată, fără încetare, prin pădurile și deșerturile lumii. Zicea că durerea, înainte, era singura plăcere dacă știai cum să o mânuiești și el a prins acele vremuri. Ochii lui erau două scobituri adânci, zicea că pe cel din stânga îl cheamă „nimeni” și pe celălalt „niciodată”, erau numiți după câte a văzut umblând prin lume, pentru că nu a întâlnit pe nimeni niciodată care să nu-i sape văzul.

 Își târa menirea pe ridurile și netezimile pământului zdrobind-o prin mângâierea ce o trasa, numai așa putea să împartă și să culeagă dragostea. Mi-a zis că albastrul venelor mâinilor mele se întețesc de nori care nu vor pleca și cu astfel de ceruri voi putea doar să sugrum, crezând că fac loc câtorva raze ce îmi vor dospi dreptatea, iar mângâierea mea va fi una sihastră și va cunoaște doar secerișul. Apoi, cu o voioșie aproape fermă, îmi zicea că toți au ceața presărată cu faruri unde ajung să-și golească lucrurile pe care le-au adunat în grabă, pe nevăzute și nu le-au agățat vreun rost sau vreo atenție. Am înțeles că la primul far la care voi ajunge va trebui să-mi golesc buzunarele de la coaste și de unde mai simt că mă înțeapă, să le așez pe jos și să le măsor umbrele până când se unesc cu umbra mea, ca să văd cum din amestecul lor se vor arăta turme singuratice care...



Apoi m-am trezit. Îmi sunt reci mâinile și acum. Cei doi își lărgesc zâmbetele când găsesc un punct comun în visul lor și când nu-și amintesc de vreun far, fiecare găsește somnul celuilalt ca fiind cel rău.



Apoi m-am trezit. Mâinile mele au ramuri reci, își vor găsi ele iarna, cei înveliți vor trece pe lângă ele, cei dezveliți care cunosc frigul le vor vedea mugurii. Mai târziu fructele lor vor fi de-un doliu alb, alb, alb...



Apoi m-am trezit. Răceala cuielor se poate bate separat, știai? În orice lemn. Ca și în tăcerea mea. Tăcerea mea e doar până mă mut în celălalt somn. Așteaptă-mă, vom vorbi din nou.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu