Marele pas al plecării

  Vezi copacul acela din stânga? Are câteva crengi căzute și uscate. Dacă nu le crezi viața, așa moarte cum sunt, nu trebuie să le ceri destăinuire ci doar du-te și calcă pe ele. Vor răspunde greutățtii tale prin sunet, vor trosni și își vor muta frângerea după cum le calci. Poți să le simți și mirosul de lemn pe care îl mai păstrează, parcă mai puternic decât frăgezimile de dinainte. Poți să le simți rigiditatea pe buze, să le mesteci soiul acela al asprimii, poți să te zgârii sau poți să faci loc unor firicele de sânge dacă nu ești atent. Așa arată marele pas al plecării.

 Vezi copacul acela din dreapta? Nu are vreo creangă căzută. Dacă privești atent se văd unele crengi puțin aplecate pe care tulpina le susține printr-o boală cleioasă. Acelea sunt tot crengi care trebuiau să cadă, numai că acel copac nu suportă înfrângeri și crengile lui moarte rezistă la vânt la fel ca cele vii. Sunt singurele care nu înmuguresc primăvara și rămân veșnic așa uscate. Sunetul lor e gol ca al unei strădanii obosite de a imita legănatul și foșnetul frunzelor pe care nu le au. Acel copac nu a cunoscut marele pas al plecării. Și-a cunoscut rădăcina mereu doar crescând-o, dar nu și-a lăsat vreo creangă să o atingă. Cumplit trebuie să fie și verdele care a stat tot în soarele umbrei, lăsat așa trântit în imaginație care a cunoscut doar cătușa fricii. La fiecare vizită a plecării, copacul acela reușește doar să o înduioșeze.

 Să-ți croiești un drum pe uscăciuni și să asculți ce suavă e...plecarea. Ea nu se consumă pe ea însăși. Plecarea e o cununie presărată, ori că vezi o zi în ea ori că vezi o noapte, vei întâmpina întregiri și sărbători, vei trasa sânge unuia și vei fi muzică altuia. Să îți amintești doar să lași plecării ce nu mai poate să înflorească doar în secerișul ei, căci marele pas al ei se află în coaja fiecărei melancolii care e noul sâmbure. Nu-ți lăsa stârvuri prin memorie, legănă-te când îi auzi tot mai tare marșul, e un tremur greu de explicat. Ai citit vreodată povești? La fiecare întoarcere de pagină e...tremurul acela al înțelegerii care vrea să ajungă la capăt.