Unsafe cutting of symbols

                                                                (Foto: Daniel Hillier)



she's this tipsy
skin on the wet
morning's soil

and I'm staggering
and watching
for there in the distance
I walk through a qliphoth
stuffed with sunflowers
holding a smoldering
trumpet
it should be the only
tune for
when we can't...

and at the end of the field
I sense rooted in the mark
of the sheep
I howl that way
I howl this way
and here I am

staggering
and watching
this tipsy
skin on the wet
morning's soil


we're just so much flesh
the rest is
growing
knowing
together
devouring backward

believe me
she tickles the earth
underground
with those sloppy, little
roots

go away now
I'll wait here
I have a rosary
with three knots
remember, remember, remember

these are the only
bullets against my gun

I buried your heart at my wounded knee

                                                             (Foto: Olia Pishchanska)




The innocence
Of my craving led me
To these paths with ice above
Crystal clear mirrors
Capturing the portrait of a single dream

My waiting on a bed of joy
And moon-struck hopes

You're praised by another's arms
And we're moving fogward
Where all the apples are truth
And our bond is woven by
Some lying stars

So there's nothing to caress
Nothing to tighten
But a handful of snow
And I'll spread it over
The wooden doors from
Beyond the winter of man

And I shall see thee
Under the bells of destiny
Echoing my many prayers
Cause I buried your heart
At my wounded knee

Thus I'll follow a path of pines
With my desire above
Which is never waning moon. 

Legg di hand i mi hand

Jeg er tåke.

A symptom of loss

(Foto: lostoneself.deviantart.com)

I have never failed
To stick back the
Vague crocks of loss
But I often hear
The barks of a naked, weird god
From an ancient fresco of feelings
And he always finds my hand
Sliding on silver noons
Picking the crimson threads of being.

I hang on
The sovereign present 
Elegant and speckled
And I hear it
The march of a diluted sequence
A resonant rictus of time
Then I'm caught in a spasm of healing
And I turn my eyes from a night eternal
To a rat in blinding light.

Codeine for imaginary wounds

                                                          (Foto: Laura Makabresku)




I'm writing now
from the top of the unknown
celebrating this drilling quietness
in which you were able to light
your little vaporous virtue from afar
in my mind
a candle to guard your abscence

I'm thick in this enstragement
repeatedly asking myself
how many ghosts do I need
to mold one of your gestures?
as I dreamt that
your trembling lips
left burned traces
on the neck of life
and I found myself
pushing you harder but
only in my awakening

I'm thick in this recollection
of imaginary wounds like pitfalls
lured by soil's codeine
in numbness I can cast a crown
upon your hidden kind of being
and yet it's like I have known you
since all the beginnings and the ends

there's a spectrum up here
mixed with bustles and us
forgiving our brightest grays
and the melting of a howl
into the squeezed liquor
of every touch

a strange time is keeping you away
whilst I
create
and
cremate

create
and
cremate
you

ca Lazăr

                                                              (Foto: Gabriel Wigren)

tu ştii

că la rădăcinile cuvintelor

stau guri zgribulite

cât bate o voie mută

de răstoarnă piatra-n vale

şi preface sarea-n mare

eu ştiu că

prin ea ai să mă vezi cândva

cu o altă stea în spinare

la o poartă de umbră

şi-am să râd ca Lazăr

că ştiu să dau uitării

ce-şi aduce aminte

Prima Brumăreasă

                                                           (Foto: Ratushnyak Vitaliy)

   
 Îmi aduc aminte că era o iarnă grea în care timpul de poveste și adăpostirea îndruma omul spre a-și căuta mai mult în trecut. Eram la bordeiul Zafirei, care nu mai era de mulți ani loc de popas între sate. Se zicea că oamenii se temeau de ea că avea știință de un timp care străjuia în afara omului, din care ea pocea sau binecuvânta rodul pământului și mana vitelor. Cum drumul meu mai avea să continue și seara îmi ședea în spinare, aveam credința ca teama sătenilor se poate să le aparțină numai lor. Auzisem că și alți călători au poposit la babă și de la ei numai vești bune s-au răspândit. Așa că am înaintat spre bordeiul întunecos și cojit unde am găsit-o pe baba Zafira pregătind o cină sărăcăcioasă și ne-am prins povestind despre sătenii ce ocoleau popasul de atâta vreme. Deși era zbârcită și gărbovită, avea graiul și privirea tânără, parcă mult prea tânără, și de aici bănuiam că se trage teama altora. Primea și se grijea de fiecare om la fel, așa cum au povestit și alții, cu vorbă bună și voiciune.
    Vremea se apropia de miezul nopții, iar căldura focului înnăbușea încăperea și prin pereții subțiri de lemn se auzea lătratul astupat al câinilor din depărtare. Zafira se așezase cu spatele înspre mine pe un pat ce părea a fi făcut dintr-un morman mărunțit de paie îmbrăcat într-o pătură descusută. Pe măsură ce își despletea părul alb, dușumeaua trosni de la căldură și acela a fost primul glas după o tăcere lungă ce avea să fie urmată. Își dăduse părul despletit de pe gât la o parte și cu degetele stafidite pipăi acolo unde se vedeau cel mai bine oscioarele și zise "pe aici intră făromul de se cuibărește adânc ca și cum și-ar pierde urma". Apoi se întoarse cu o palmă peste ochi, "și din întunecimea asta câtă o vezi cu ochii vine el", după care ochii obosiți și alburii îi încremeniseră. Privea în jos spre dușumea, fără ca vreunul din noi să mai întrebe sau să răspundă ceva. Se mai auzea doar sfârâitul scurt al lemnelor de pe foc înainte să se răcească și odorul încăperii, parcă un amestec de piper și de lemn îmbibat în parfum de roiniță, acestea mă țineau aproape de un gând ce nu-l puteam desluși.
    "Așa v-ați dat voi la o parte", întrerupse liniștea vocea suflată și îngândurată a Zafirei. "Așa v-ați dat voi la o parte de la o singurătate ca asta, în veci tot așa ați fugit de ea. Da să știi că singurătatea asta ce-o semănă iarna, din asta ne tragem, că acolo am găsit și eu și tu un băț de dragoste. Atunci când prima Brumăreasă a umblat pământul, da pe unde umbla numai pustiul știa să-l așeze. Și așa a țesut ea toate ierburile ca din promoroacă, a lăsat pâraiele cum au rămas unii șerpi cu dragoste pentru pietre, iar peste pământ a presărat miezi din moalele cerului. Până și Soarele a rămas la pândă văzând că nu poate încălzi o învăluire ca aceea." Zafira mă privise în ochi și se ridicase brusc să pună pe foc de parcă era o slujbașă a propriei istorisiri. În timp ce alegea încet bucățile zise: "Nu te teme că n-am prins noi frig năprasnic cum a urmat atunci. Văzând că nimenea și nimic nu putea sălășlui după semănarea ei, Brumăreasa a suflat și mai tare peste pământ, până când tot ce era pământesc s-a prefăcut în jăratec rece, de au crezut celelalte anotimpuri că numai blestem putea să fie." După întețirea focului, bătrâna se ridică de la gura cuptorului să-și tragă sufletul, apropiindu-se de patul veștejit. "Și ce să vezi apoi?" continuă ea așezându-se. "În acele zile de frig năprasnic, un vânt călduț înmuiase marginile pădurilor și din moalele pământului s-a strâns o boare de vaier de la atâta îngheț la un ram de sânger. Și boarea rugară pe sânger să se împreune că așa or putea umbla pământul și s-o blânzească pe Brumăreasă. Numai că nu era de ajuns. Numai sângerul învăluit de boare nu putea să caute Soarele, vraja pâraielor nu putea fi ruptă orișicum și mai ales nu era glas ce să răzbată liniștea albiciunii. Auzind despre acestea, de dincolo de cer și pământ, nu se știe cum, venise făromul de s-a înfrățit cu sângerul și vaierul să umble pământul întocmai ca Brumăreasa. Și ce să vezi apoi? Pâraiele au lăsat din apa lor, lemnul se luminase în foc, omătul des a lăsat pasul și cărarea să-l străbată, iar Soarele de nu mai pândea mult timp, cunoscură stele mari ca el cu care omul își căută în cele trăite, unde desfăcu gâlceavă și se întoarse cu poveste. Și de vrajă ca asta nu se mai auzi în lume! Brumăreasa află de făcătura omului că biruie ce a semănat și fugise dincolo de lumea asta lăsând Soarele să topească ce-a crescut în urma ei. De atunci, în fiecare an se întoarce câte o soră de-a Brumăresei să pună odihnă peste pamânt. Fiecare Iarnă vine să caute glasul omului ascuns și neascuns să-l găsească de-i viu câtă vreme păzește lumea.
    Da nu uita că vaierul pâmântului încă-i frate cu făromul. Și unii au tocmit din vaier iarnă și din iarnă vaier. Nu tot omul a căutat în traiul ce i se învechește în iarnă, așa a rămas și fără glas și fără poveste, căutând gâlceava în pustiile în care se preface. Așa v-ați dat voi la o parte de la o singărate ca asta, în veci tot așa..."
    Mă cuprinsese atunci o oboseală de parcă auzisem cum cuvintele Zafirei se repetă. Însă vorba ei suflată îmi păruse a fi doar respirația mai grea pe care o auzisem într-un moment de trezire pentru a pune câteva lemne în cuptor. În întunericul bordeiului pătrunse doar lumina crăpată a zorilor când ușa de lemn juca în bătaia puternică a vântului. Frigul înțepător ce pătrunse atunci mă făcuse să mă gândesc la drumul greu ce mai urmează, dar mai ales mă năpădi un gând ce nu putea fi deslușit. Și-mi ziceam printre troienele gândurilor "mai multă e iarna asta decât omul."

Ca un gât întors

                                                         (Photo: ironlionesszion.deviantart)

lumea asta suavă

ce o trag după mine

sună ca un plug ce trece

printre cojile din care

am ieșit

și-n tăcerea ei

din toate gurile

se aude clătinându-se

viața ca un gât întors

în veșnica lui mânjire

de a fi răsucit

și-n tăcerea lui

stau într-un picior în așteptare

ca un schit în gârbovire

pe lângă care vei trece

și te voi vindeca primul

apoi unul pe altul

până vor scrie pe piatra noastră

aici odihnesc în domnul

două seringi unse cu lut.