marți, 23 iunie 2015

1:08 AM (antimatter)

(photo: Veronika Tumova)

 


  Am deschis ochii. Ca de obicei am lăsat orice imagine să se oprească și să-și descalece sensul, urmând ca eu să stabilesc direcții. De cele mai multe ori, la fiecare imagine ce-și propunea să preia controlul, răspundeam cu un reflex paranoic, deschideam ochii să identific un eventual pericol, mă dezveleam și mă înveleam la loc ca să treacă relele.
  Era 1:06 AM, un spasm trecuse, pătura îmi era până în bărbie. Am închis ochii. Treptat, se apropia o lumină de nicăieri, avea o formă de stea și cu cât se apropia mai mult cu atât se mărea și puteam să deosebesc niște detalii umbroase, pe care le conținea. S-a mărit până ce imaginea din ea era destul de mare încât să o parcurg. În centrul imaginii era o libelulă ce stătea pe-un pai verde în bătaia vântului. În rest erau culori difuze și-o lumină lăptoasă ce făcea orice detaliu neclar. Îmi țineam privirea fixată pe libelulă și deși nu îmi inspira ceva clar, vântul ușor ce o legăna și lumina puternică din jur ce o înconjura mă întețise de o așteptare stranie. Piveam la ochii insectei și la scurt timp un ochi i se înnegrise atât de tare încât era cel mai suspect punct din tot cadrul luminos. Apoi a dispărut. Părea ca o trecere, ca o siluetă în a cărei drum se ivise și insecta la care priveam eu. Se înnegrise și a doua oară, doar că persista, parcă mă privea și ea la rândul ei. N-a apucat să mă cuprindă frica sau vreun spasm, căci libelula s-a ridicat în zbor cu un ochi negru lucind și pe măsură ce înainta îmi simțeam privirea suptă și pusă în slujba urmăririi ei, însă nu aveam de ales, înaintam printr-un tunel de lumină în descompunere. În zare, se dezvăluia tot mai mult o linie ce se lățea cu cât mă apropiam, apoi un cerc deasupra ei până când cele două s-au unit. Viteza îmi permitea să observ procesul și cu toate acestea, orice senzație de frică era prevenită pe măsură ce mă apropiam de siluetă. Era o femeie cu spatele gol și capul întors spre umărul stâng ca și cum ar fi fost întreruptă de la privitul pe o fereastră. După ce am deslușit forma, zborul s-a oprit subit. Forma ei imensă nu clădea pudoare prin goliciunea ei, nici măcar prudență, mai de grabă mă învăluia cu o siguranță maternă.
  Am deschis ochii. Era 1:08. Nu m-am trezit din cauza unei frici sau vreunei închipuiri ce ar fi urmat să fie independentă. În spatele meu ședea pe pat o femeie cu spatele gol, cu părul prins  într-un coc și cu bărbia ușor întoarsă spre umărul stâng. Nu puteam să îmi mișc corpul. Puteam să o descriu simțind tensiunea din pat provocată de șederea ei, iar prezența ei parcă îmi servea fiecare simț, devenea mai concretă așa, împrăștiindu-și trăsătura. Avea un miros de budoar agasant căci părea familiar, dar în același timp de fată pusă pe cochetat. Pe interiorul buzelor simțeam un gust moale de cireșe pătruns după fiecare respirație de un fum crud, tomnatic. Sunetele păreau suspendate ca să-i facă loc vocii ei, pielea pulsa din interior într-o euforie așteptând parcă să fie jumulită. În cele din urmă, privirea îmi era inundată de conexiunile celorlalte simțuri. Aș fi vrut să-mi grăbesc întrebările, însă buzele îmi erau încleiate, nu îmi permiteau, toată ființa mea era pregătită mai mult să digere și să primească.
  “Vrei să intrăm?” zise cu un timbru tânăr, marcat la sfârșit de o gravitate aproape imperceptibilă, ca și cum două vârste ar scoate un singur ton. “Haide, uită-te atent! Nu recunoști nimic din camera aceasta? E camera pânzelor de revederi, toate acestea tu le-ai țesut. Uită-te, asta de aici e de când erai mic. Nu ți-ai găsit locul încă de pe atunci. Îmbrobodeai fiecare lucru și vietate cu tot felul de căi noi, imaginate, și casa ta era în labirintul ce șerpuia printre ele și se întindea prin lume. Voiai să fii un soi de conducător neînsuflețit să le câștigi apropierea, voiai ca lucrurile făcute de oameni predestinate bunului trai să funcționeze și pentru alte cauze. Și le trăiai pe fiecare în parte în jocul tău căci găseai repede răspunsuri și câtă marmură ai ridicat din anii aceia ca să aluneci pe ea mai târziu, într-o blegeală ce se voia deșteptare. Câtă răbdare ai împletit în tine, dar aceasta o porți cu tine și acum, știam de când ți-am văzut margini de cheie sclipindu-ți în ochi și tăcerile îndelungate, crezând că fiecare încuietoare așteaptă mai puțin decât aștepți tu, iar apoi cedează și se deschide de la sine. Știam ca vei fi un om de veghe care va înțelege toate fandoselile creșterii care nu se termină niciodată. Chiar și acum, când pleci capul și tragi peste tine o lespede din oboseli și te întorci în tine, multe vieți hămesite se pun să te vâneze și învrăjbesc fiecare scorbură de renunțare în căutarea ta.
  Când îți vor intră zilele în sac, să nu crezi că ele vor păstra rândul, unele mai negre se vor înghesui și te vor prinde cu toate cele bune pe masă și ți le vor cere ca jertfă oricât ai vrea să împarți cum știi tu, și faptul acesta îți va destupa singurătăți de care nu credeai că ești în stare. De cele mai multe ori, vor veni însoțite de acrobați călare pe dimineți nebănuite, iar pașii lor îi vei urma cu prietenie, dar vei vedea ca și altă dată, că au zâmbetul ghilotinei înainte să gândească și după fiecare retezare îți va rămâne privirea asmuțită trăgând după ea și frâiele inimii ca pe-un dric ce ți-l vei putea asuma greu, după ce vei pălmui fiecare vină ce-ți iese în cale. Tu așa știi să așterni, până și monștrii altuia vor ști ce-i acela un valet.
  Prin pânzele astea, eu pot să văd dincolo de fruntea ta, și-am văzut pe unde ai pieptăna tu vlagă și ți-ai depune răbdarea, lângă toate cele firave, ce stau la picioarele pământului și lângă muze numai cu genunchi si pleoape. Apoi, ai încercat să te alcătuiești restrângând ce a însemnat pentru tine fiecare “dincolo” și recreând lumea ca un orb responsabil, static și tactil până la extenuare, cu dese accese de adăugiri de carne și sens pe tot ceea ce poate să-ți învețe limbajul, ca apoi să sfâșiați împreună. Dacă nu ai fi fost amorțit acum, m-ai fi devorat pentru că îți semăn ție și mi-ai hali toată compresa asta de vorbe.
  Cu toate aceastea îți văd așchia ce ți s-a încruntat din toate nereușitele. Și orice mare ți-ar ține-o plutind, ar deveni roșie de la înțepătura ei. Când pășeam și eu vremuri ca ale tale, mi-am educat întunericul, de el nu aveam cum să scap, așa că mă întorceam la el când mă doborau certitudini ce nu-mi veneau bine prinse și ceremonii grăbite ce-mi desfășurau neașteptări parcă puse de-o parte să se întoarcă forând. Mă întorceam acolo, să pot să văd mai bine spectrele și cât de vastă e victima pe care o joc în lumină. După fruntea mea, așa se întâmpla.
  Umbrele ca mine nu mai pot să întrebe, de unde vin eu, nu sunt întrebări, doar răspunsuri, înfăptuiri și reînfăptuiri ca un râu al intenției care oricât s-ar uni cu altele nu se murdărește și nu-i scade curgerea. E prea mult acum să știi cum e o pace ca asta, eu am venit doar ca oglindă să te mai vezi, nu singur, ci apăsat pe umeri, din spate, să te încurajez să te mai împiedici. Fă-te că uiți acum, gândește-te că ți-ai mângâiat de câteva ori barba cerească și că te-ai propune tot pe tine pe acolo pe unde mai aluneci”, încheiase într-un suflu de zâmbet parcă.
  Patul s-a detensionat, ea și-a întors capul înainte și se dizolva pe măsură ce îmi reveneam din amorțeală. Am simțit din nou pătura pe piele, pânzele revederii apăreau ca fâșii de raze trecute prin perdea, iar în cameră era un miros de cornet de hârtie umplut cu castane, miros ce-mi aducea aminte de copilărie. M-am pus în capul oaselor și-am început ca o mâță zgribulită să-mi ling zgârietura ce-am fost și mai apăsat, zgârietura ce sunt.